Culmea prostiei

Când am citit prima dată pe Zoso despre ştire am crezut că e o glumă. Şi totuşi, oficialităţile române au înaintat o scrisoare de protest celor de la Top Gear pe motiv că au insultat poporul român prin expresii de genul “Borat country”.  Ca simplu cetăţean român plătitor de impozite cer demiterea ambasadorului român la Londra, Ion Jinga, pe motiv de depăşire a limitei legale de imbecilitate.

Autorităţile lu’ peşte, cum vroiaţi să-şi facă emisiunea Clarkson şi colegii lui? Să creeze o cântare a României după chipul şi asemănarea programelor aiuristice în care voi risipiţi sute de mii de euro? 

Trebuie ai un IQ de melc ca să crezi că un astfel de clip:

transmite o imagine mai bună despre România decât un astfel de clip:

O scrisoare oficială de protest… Pfff…

Il faut cultiver notre productivité

Un studiu interesant arată că firmele cu capital străin din România produc afaceri de 80 de miliarde de euro cu doar 760 de mii de angajaţi, în timp ce firmele româneşti produc 180 de miliarde de euro cu 4,4 milioane de angajaţi.

Cu alte cuvinte există o mare diferenţă de productivitate în favoare străinilor: “productivitatea în firmele străine este de circa 100.000 de euro pe angajat, adică la o firmă străină cu afaceri anuale de 10 milioane de euro lucrează circa 100 de angajaţi. La o firmă românească cu afaceri similare lucrează în general 200 de angajaţi sau mai mult”. Mai multe detalii, aici.

Să nu fim răi şi să recunoaştem că deficitul românesc de productivitate reprezintă, de fapt, un excedent de iubire: iubire pentru nepoţi, fini, mătuşele, cumnaţi… Unitatea de calcul a productivităţii româneşti este familia extinsă, nu angajatul individual

The butterfly effect

Un articol foarte interesant in NYT despre cum ar fi putut fi câştigat al doilea război mondial mult mai repede dacă Eisenhower ar fi avut o atitudine inteligentă şi curajoasă într-un moment critic.

La vot

Aceeaşi poveste: am votat un candidat care îmi displace pentru a scăpa de un candidat care mă sperie.

Legea educaţiei declarată neconstituţională

Curtea Constituţională a României a admis sesizarea PNL declarând neconstituţională legea educaţiei naţionale. Nu sunt specialist în drept, dar din punct de vedere al simţului comun, multe dintre sesizări mi se par aberante.

De pildă, aflu de pe site-ul Realitatea că o “critică adusă de liberali se referă la prevederea pentru acordarea a 500 de euro pentru fiecare cetăţean român la naşterea acestuia. Ciprian Dobre a punctat că, în condiţiile în care Legea intră în vigoare după promulgare, iar normele de aplicare ale legii sunt prevăzute pentru zece luni de la intrarea în vigoare, problema care se pune este discriminarea faţă de cei născuţi înainte de intrarea în vigoare a textului.”

Să înţeleg că o lege poate fi declarată neconstituţională pentru aşa ceva? Cred că e o glumă, totuşi. Altfel, conform acestei logici, mi se pare că orice lege poate fi declarată neconstituţională.

Alt argument al sesizării: “În plus, Dobre a făcut referire la încălcarea articolului din Constituţie care garantează autonomia universitară. "La articolul 298 se arată că în cazuri bine justificate în perioada unei legislaturi de patru ani, Ministerul Educaţiei poate prin ordin, să suspende din funcţie rectorul unei instituţii de învăţământ superior de stat sau privat, acreditată sau autorizată provizoriu. Cu alte cuvinte, cu toate că autonomia este garantată, domnul Boc îşi asumă răspunderea în faţa Parlamentului tocmai pe un articol care înfrânge această garanţie", a afirmat liberalul, în opinia căruia "Universităţile vor fi conduse de Guvern".”

Autonomia nu este sinonimă cu independenţa şi este corelată cu răspunderea publică, deci exclude tirania bunului plac. Legea nu spune că rectorul este numit de minister, doar că, în anumite situaţii grave (e.g., nerespectarea legislaţiei în vigoare, neaplicarea procedurilor de asigurare a calităţii, nerespectarea libertăţii academice etc.) rectorul poate fi suspendat, diplomele nerecunoscute, să fie iniţiată o lege pentru desfiinţarea universităţii şamd (este vorba de articolul 112).

Deci spiritul legii este unul profund liberal, de stimulare a concurenţei şi competitivităţii: te lăsăm de capul tău dar, dacă universitatea e de doi bani, avem dreptul şi obligaţia de a lua măsuri pentru că îţi baţi joc de banul public, de legislaţia în vigoare şi de viitorul studenţilor. Cum să avem universităţi bune dacă nimeni nu este luat la rost pentru ceea ce face? Cum să stimulezi performanţa academică în lipsa unor factori eficienţi de presiune? Tocmai de aceea, prevederea privind posibilitatea comasării sau desfiinţării unor universităţi mi se pare salutară. Pe de altă parte, mi se pare stupid şi ironic ca liberalii să susţină cu atâta tărie un argument anti-liberal.

Toată povestea aceasta îmi întăreşte convingerea că politicienii noştri sunt departe de stadiul în care să trateze educaţia naţională ca scop în sine şi nu ca unealtă în iresponsabilul lor joc pentru putere.

Decreţeii şi psihologia evoluţionistă

În urmă cu 20 de ani, peste o mie de români au murit în conflicte sociale violente (revoluţie, martie 1990, mineriade). Violenţa socială a fost concentrată într-o perioadă de timp scurtă iar pacificarea societăţii a intervenit pe fondul scăderii continue a nivelului de trai, ceea ce, din multe puncte de vedere, este extrem de dificil de explicat. În ultimii ani am lucrat pe mai multe modele psiho-sociale pentru a înţelege aceste fenomene. Mai jos, prezint un rezumat al uneia dintre analize.

Conform modelului evoluţionist elaborat de Mesquida şi Wiener (1996, 1999), bărbaţii sunt programaţi de procesul selecţiei naturale ca în anumite condiţii să se angajeze în violenţe coaliţionale împotriva altor bărbaţi. Principala variabilă care activează algoritmii cognitivi afectivi responsabili pentru violenţele inter-grupale este reprezentată de ponderea bărbaţilor tineri dintr-o populaţie: când raportul dintre bărbaţii tineri şi bărbaţii adulţi depăşeşte un anumit nivel critic, avem motive serioase să ne temem că respectiva societate va fi măcinată de conflicte interne violente sau că va declanşa războaie împotriva vecinilor. Mai precis, când într-o populaţie există mai mult de 60 de bărbaţi tineri (i.e., între 15 şi 29 de ani) la 100 de bărbaţi adulţi (i.e., peste 30 de ani) ne putem aştepta la declanşarea unor violenţe inter-grupale. De exemplu, înaintea primului război mondial, Germania avea un raport demografic de 75 de bărbaţi tineri la 100 de bărbaţi de peste 30 de ani, iar când Irakul a atacat Kuweitul în 1990 raportul demografic al atacatorilor era de 110/100. Pe de altă parte, o ţară paşnică precum Suedia are un raport de numai 35/100.

Dacă modelul s-ar dovedi valid şi pentru cazul românesc atunci am putea explica de ce au avut loc toate acele convulsii sociale care au marcat primii ani ai României post-ceauşiste. Totul este să găsim o masă mare de bărbaţi care să-şi fi fost făcut intrarea pe piaţa maritală în acea perioadă. Iar acest lucru nu este deloc dificil: despre „decreţei”, adică despre masa de copii nedoriţi născuţi ca urmare a interzicerii avorturilor în 1966, s-a vorbit destul de mult în ultima vreme. De fapt, un documentar care a produs senzaţie chiar a propus o legătură directă între această categorie socială şi răsturnarea dictaturii ceauşiste. Laurenţiu Ştefănescu, un „decreţel” care a făcut parte din plutonul care l-a executat pe Ceauşescu, declara în filmul lui Florin Iepan că dictatorul s-a condamnat la moarte de unul singur, în momentul în care a interzis avorturile în România. Să fi declanşat Nicolae Ceauşescu, prin semnarea decretului 770 din 1 octombrie 1966, un mecanism evoluţionist care avea să conducă ineluctabil, două decenii mai târziu, la declanşarea unor mişcări sociale violente?

Faptul că majoritatea „decreţeilor” au intrat pe piaţa maritală în ultimii ani ai regimului comunist face un răspuns pozitiv foarte tentant. Atractivitatea acestei abordări este sporită şi mai mult de o altă constatare: răsturnarea dictaturii ceauşiste a deschis tinerilor nemulţumiţi posibilitatea de a părăsi ţara în căutarea unui trai mai bun, iar faptul că în perioada tranziţiei tot mai mulţi au ales să plece în străinătate ar fi putut scădea presiunea competiţională în rândul acestei categorii demografice şi, în consecinţă, să reducă probabilitatea izbucnirii unor noi conflicte sociale. Un studiu al IOM din 2005 estima că numărul emigranţilor români reprezintă 10% din populaţia adultă. Mai mult, emigrantul tipic este de sex masculin, are între 15 şi 44 de ani şi un nivel mediu de educaţie, Cu alte cuvinte, creşterea şi descreşterea populaţiei masculine tinere, pe de o parte ca urmare a decretului 770, iar pe de altă parte ca urmare a emigrării din perioada de tranziţie, ar putea explica elegant nu numai de ce am avut o serie de conflicte sociale violente la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 dar şi de ce, ulterior, numărul şi intensitatea acestora a scăzut considerabil. Aşa să stea oare lucrurile?

Trebuie spus că decretul 770 nu a fost unul lipsit de consecinţe. Din contră, după intrarea sa în vigoare, rata natalităţii a crescut rapid şi spectaculos, dublându-se într-un singur an. În general, un copil nedorit este un copil care are performanţe mai slabe la şcoală, care are performanţe mai slabe pe piaţa muncii, care comite mai multe acte infracţionale ş.a.m.d. Creşterea bruscă a numărului de copii nedoriţi ar însemna deci mai multe consecinţe sociale negative. Şi totuşi, un studiu recent a arătat că, în medie, copiii născuţi în România după ilegalizarea avorturilor au avut mai mult succes pe piaţa educaţională şi a muncii. Acest efect s-a datorat faptului că decretul a afectat mai puternic femeile educate din mediul urban, care apelau cel mai adesea la avorturi înainte. După ce analiza a fost controlată pentru acest efect de compoziţie, rezultatele s-au dovedit mai puţin paradoxale, implicând o rată mai mare a criminalităţii în rândul „decreţeilor”, dar şi rezultate şcolare şi profesionale mai slabe (Pop-Elecheş, 2006).

Totuşi, din punctul de vedere al modelului Mesquida-Wiener, contează prea puţin dacă tinerii sunt copii doriţi sau nedoriţi. Important este doar dacă numărul lor este mare în raport cu numărul adulţilor. Societăţile cu risc conflictual ridicat au o piramidă de vârstă sub formă de piramidă cu baza largă, care se îngustează treptat spre vârf. Figura de mai jos prezintă două piramide de vârstă: cea din stânga reflectă structura de vârstă a populaţiei masculine a României iar cea din dreapta structura de vârstă a populaţiei masculine a Turciei.

Figura nr. 1 Piramida de vârstă a bărbaţilor din România anului 1991 (în stânga), unde raportul Mesquida-Wiener este de 45/100 şi Turcia anului 2000 (în dreapta), unde valoarea acestui raport este de 71/100.

Simpla inspecţie vizuală a celor două piramide ne arată că piramida Turciei este mult mai aproape de cazul ideal descris de Mesquida şi Wiener decât piramida României. Într-adevăr, în cazul Turciei, valoarea raportului demografic este de 71/100, deci peste valoarea critică de 60/100, în timp ce în cazul României valoarea acestui este de doar 45/100. Forma piramidei româneşti ne spune că, deşi decretul 770 şi dorinţa acerbă a regimului ceauşist de a spori cu orice preţ populaţia României au reuşit să crească natalitatea pe termen scurt, pe termen lung nu au reprezentat decât o piedică temporară în faţa inevitabilului, adică a procesului de scădere demografică şi de îmbătrânire a populaţiei.

Dacă interpretăm strict modelul lui Mesquida şi Wiener, profilul demografic al României anilor ’90 nu poate explica tulburările sociale de care a suferit ţara noastră în această perioadă. Pur şi simplu nu am avut suficient de mulţi „decreţei”. 

La aceeaşi concluzie ajungem şi dacă ne raportăm la teorii similare şi folosim alte operaţionalizări ale “youth bulge”.  De pildă, dacă raportăm tinerii între 15 şi 24 de ani la totalul populației obţinem o valoare de 17,14%, sub pragul clasic de 20% al lui Huntington. Iar dacă raportăm tinerii între 15 şi 29 de ani la totalul populaţiei, obţinem valoarea de 27,79%, suficient de mică în raport cu pragul critic de 40% pentru a  ne situa în “categoria demografică cu stres scăzut” (Cincotta, Engelman, & Anastasion, 2003).

Ştirea săptămânii

Anul acesta populaţia Africii a depăşit pragul de 1 miliard de locuitori.  Anual, într-o ţară precum Nigeria se nasc şase milioane de copii, cu un milion mai mult decât în întreaga Uniune Europeană. 

Poate că aceste statistici nu spun prea multe, dar dacă luăm în calcul schimbările climatice devastatoare, politicienii imbecili, furtul resurselor de bază şi piedicile absurde impuse de cei bogaţi, avem elementele de bază ale perpetuării şi adâncirii unei imense tragedii umane.

Promisiuni pentru creduli

Nu numai că politicienilor noştri nu le este ruşine pentru legea privind creşterea cu 50% la salariilor în învăţământ, dar acum încearcă din nou să jignească inteligenţa profesorilor prin discursuri care vor să creeze impresia că legea unică a salarizării va duce la o creştere spectaculoasă a veniturilor în următorii 5 ani.

Nu zău! Mie mi se pare că legea este în aşa fel făcută încât “implementare etapizată” înseamnă, de fapt, tărăgănare, iar “creştere de 78%” înseamnă, de fapt, minciună crasă, pentru că legea nu garantează nicăieri o astfel de majorare.

Articolul 2 spune clar: “În anul 2010, majorarea salariilor, a soldelor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor se va face numai pentru acelea care au un nivel mai mic de 705 lei/lună şi fără a depăşi această valoare.”  Iar punctul 5 al articolul 30 susţine: “În anul 2010, personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 îşi va păstra salariul avut, fără a fi afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009”

Pe de altă parte, punctul 2 al art. 12 spune: “Valoarea coeficientului de ierarhizare 1,00 pentru anul 2010 este de 705 lei, iar creşterea coeficientului de ierarhizare 1,00 după anul 2010 va fi condiţionată de reducerea numărului de angajaţi, necesară realizării ţintelor anuale privind ponderea cheltuielilor de personal în produsul intern brut prevăzute la art. 5, în vederea atingerii unui nivel al coeficientului de ierarhizare 1,00 de 1.100 lei în 2015.”

În fine, art. 43 afirmă: “Pe baza datelor furnizate de Institutul Naţional de Statistică, de alte instituţii şi autorităţi, precum şi pe baza studiilor independente, Comisia va realiza o analiză comparativă a evoluţiei drepturilor salariale din sectorul public şi sectorul privat, în vederea asigurării competitivităţii drepturilor salariale din sectorul bugetar cu cele de pe piaţa forţei de muncă. ”

Pe scurt: legea intră în vigoare în 2010 dar în 2010 salariile rămân aceleaşi, iar în viitor creşterea lor este condiţionată de mai multe măsuri şi analize care, de fapt, lasă loc pentru orice evoluţie.

Bancherii lui Dumnezeu

Trei dintre băncile americane care au primit bani de la guvernul american pentru a supravieţui crizei pe care au produs-o, oferă anul acesta prime în valoare de 30 de miliarde de dolari, cu 60% mai mult decât anul trecut. Lloyd Blankfein, CEO al uneia dintre ele, a declarat că bancherii desfăşoară o activitate eminamente morală, ce produce cercuri virtuoase ale creşterii economice, desfăşurând aici pe pământ, cu multă umilinţă, munca lui Dumnezeu. 

Cineva ar trebui să-i explice acestui om că tipul acela cu coarne pe care îl iubeşte el nu este Dumnezeu. Dacă ar fi spus, asemenea lui Mefistofel: “O parte sunt dintru acea putere/Ce numai răul îl voieşte/Însă mereu creează numai bine”, aş fi fost mai înţelegător. Însă omul acesta îşi atribuie şi intenţii morale.  Acelaşi lucru îl spuneau şi aceşti indivizi (documentarul merită văzut în întregime).

Omul şi opera

New York Times publică un articol foarte interesant în care aflăm că un autor francez recomandă eliminarea lui Martin Heidegger din rândurile marilor filosofi şi clasificarea operei sale ca nazistă şi deci periculoasă.

La o temă similară lucrez şi eu pentru cartea mea despre psihologia conflictelor intergrupale. Dacă în studenţie eram un mare admirator a lui Konrad Lorenz, etologul laureat al premiului Nobel, între timp, am aflat nişte lucruri şocante despre legăturile sale cu nazismul. Trebuie însă să facem o legătură între evaluarea operei ştiinţifice a unui om şi dispreţul moral generat de atitudinile şi faptele sale reprobabile? Reproduc mai jos un fragment din capitolul despre abordarea lorenziană a agresivităţii umane, în care încerc să ofer un răspuns acestei întrebări.

“…Din păcate pentru Konrad Lorenz, chiar dacă a avut o mulţime de admiratori şi discipoli, prestigiul său a fost serios şifonat de armate întregi de critici care l-au atacat pe toate fronturile. Cei mai vehemenţi sunt cei care acuză dimensiunea ideologică a teoriei sale, care ar oferi o justificare violenţei şi războiului. După aceştia, a spune că dispunem de o agresivitate intra-specifică înnăscută înseamnă că multe fenomene sociale negative sunt inevitabile şi chiar normale. Dacă sunt inevitabile, atunci de ce ne-am mai obosi să le controlăm? Dacă sunt normale, atunci de ce ne-am mai obosi să le condamnăm? Astfel de consecinţe li se par multor oameni de ştiinţă periculoase. Atât de periculoase încât, în 1986, douăzeci dintre cei mai importanţi specialişti ai lumii pe problema violenţei umane au elaborat şi semnat Declaraţia de la Sevilia, în care respingeau ca incorecte din punct de vedere ştiinţific orice teorii care susţin că (a) am moştenit propensiunea spre război de la strămoşii noştri filogenetici, (b) comportamentele noastre violente sunt programate genetic, (c) evoluţia speciei umane a încurajat în mod particular dezvoltarea agresivităţii, (d) avem un creier violent sau (e) războiul este cauzat de instinct sau orice altă motivaţie singulară. Această declaraţie avea să fie adoptată ulterior şi de UNESCO.

Cât de justificate sunt însă temerile acestui grup de savanţi cu apucături de conciliu religios? Dacă ne gândim că naziştii s-au folosit de anumite interpretări ale darwinismului pentru a-şi justifica politica de exterminare rasială atunci îngrijorarea lor pare perfect justificată. În plus, unele cercetări confirmă că oamenii care aderă la o viziune biologizantă a naturii umane tind să sprijine în mai mare măsură o viziune anti-egalitaristă, ce împarte ierarhic grupurile sociale (Jost şi Hunyady, 2002). Exemplul personal al lui Konrad Lorenz este şi el extrem de relevant în această privinţă.

Cercetătorii care i-au studiat lucrările timpurii, din perioada nazistă, au arătat că, la acea vreme, înţeleptul nostru bunic susţinea nişte idei înfricoşătoare şi era implicat în activităţi condamnabile. La nivel teoretic, Lorenz credea că selecţia naturală produce trăsături umane de calitate, dar civilizaţia elimină acţiunea benefică a selecţiei naturale, provocând „entropie”, adică un declin genetic similar celui observabil la animalele domesticite. Pentru a preveni extincţia speciei umane prin proliferarea unor variaţiuni umane nefiltrate evolutiv, Lorenz propunea ca soluţie eugenia, controlul ştiinţific al înmulţirii oamenilor. Cu alte cuvinte, deoarece unii oameni ar fi rebuturi genetice, reproducerea lor trebuie împiedicată spre binele general al speciei. Însă cum stabilea Lorenz care oameni merită şi care nu merită privilegiul reproducerii? Răspunsul e de natură să sperie orice om cu mintea la cap: dacă am trăi într-o societate lorenziană şi ne-ar lipsi, de pildă, entuziasmul patriotic ar trebui să ne luăm adio de la urmaşi, întrucât Lorenz considera lipsa acestui atribut drept un grav handicap instinctual. Nu e de mirare că lucrările lui Lorenz au fost sponsorizate de regimul nazist. De fapt, el s-a înscris în partidul naţional-socialist în 1938 iar apoi a devenit membru al Oficiului Pentru Politica Rasială, declarând că cercetările sale se potrivesc de minune idealurilor naziste. Se pare că în 1942 a participat într-un studiu în care trebuia să determine în ce măsură un număr de 877 de copii rezultaţi din căsătorii mixte germano-polone puteau fi asimilaţi de cultura germană. Cei consideraţi neasimilabili datorită inferiorităţii genetice au ajuns în lagărele de concentrare (Billig, 2002; Sax, 1997).

Astfel de informaţii pur şi simplu îl demolează pe Lorenz din punct de vedere moral şi ridică mingea la fileu celor care îi resping teoria pe motive ideologice. Totuşi, a spune că trebuie să respingem teoria sa deoarece este instinctualistă şi deci poate fi folosită pentru a promova şi justifica politici sociale neadecvate sau periculoase reprezintă un argument slab. De-a lungul istoriei, liderii politici s-au folosit cam de tot ce le-a picat la îndemână pentru a-şi justifica acţiunile, mergând de la Dumnezeu şi până la teoriile care consideră că suntem ceea ce societatea ne învaţă să fim (să ne gândim, de exemplu, la înfiorătorul proiect comunist de creare a „omului nou”). Acest tip de raţionament ne-ar conduce la respingerea oricărei teorii despre natura umană care a avut ghinionul să fie folosită de vreun regim criminal. Oricum, problema lui Lorenz este că viziunea sa asupra agresivităţii umane este la fel de şubredă că statura sa morală…”