Moşul a venit mai repede pe la noi :)

Criza socio-economică şi nostalgia ceauşistă

Din motive politice, presa nu a insistat foarte mult pe portretele lui Ceauşescu purtate de manifestanţi în Piaţa Victoriei.  In articolul din Communist and Postcommunist Studies am arătat clar care este mecanismul prin care românii afectaţi de criza socio-economică ajung să aibă atitudini pozitive faţă de perioada comunistă.  De curând am terminat de adunat datele la încă două studii, care merg mai departe în încercarea de a elucida psihologia nostalgiei faţă de o perioadă atât de grea din punct de vedere socio-economic.

Dacă în articolul mai sus menţionat am mers dinspre deprivări economice spre atitudinile politice, acum am inversat direcţia, pornind de la o ipoteză simplă: memoria oamenilor e selectivă, concentrându-se asupra aspectelor pozitive şi ignorându-le pe cele negative. Cu alte cuvinte, nostalgia faţă de Ceauşescu este posibilă tocmai pentru că oamenii îl asociază unor concepte şi atitudini pozitive, nu negative. 

Pentru a demonstra această ipoteză m-am folosit de două metode implicite de măsurare a conceptelor asociate lui Ceauşescu: completarea cuvintelor fragmentare şi decizia lexicală. Logica din spatele acestor metode e simplă. Dacă amorsezi pe cineva cu conceptul “ţigan” şi apoi îi ceri să completeze fragmentul HO_ te-ai aştepta ca persoana să se gândească mai frecvent la cuvântul HOŢ decât la cuvântul HOL, deoarece primul cuvânt este asociat stereotipic categoriei ţigan. În cazul sarcinii de decizie lexicală trebuie să răspunzi cât mai repede la un cuvânt prezentat pe ecran şi se porneşte de la premisa că timpul de reacţie este mai scurt pentru conceptele asociate amorsei decât pentru alte concepte. În cazul lui Ceauşescu, am ales patru categorii ţintă: comunism, parentalism, istorie şi criză.  În concordanţă cu aşteptările mele, în ambele cazuri criza socio-economică nu a fost activată de amorsarea cu imaginea lui Ceauşescu. În schimb, amorsarea a activat semnificativ cuvintele legate de comunism şi parentalism.  Pe scurt, oamenii uită aspectele negative, le transmit copiilor varianta lor asupra acelor ani şi drept urmare Ceauşescu poate fi privit acum ca un fel de erou.

Din punct de vedere faptic, nu avem de ce să admirăm acele vremuri. În 1989 PIB-ul României era de 54 de miliarde de dolari pe când acum este de trei ori mai mare.  Atunci oamenii trăiau cu nişte raţii ridicole (dacă nu mă înşeală memoria, era vorba despre 1 kg de făină, 1 kg de zahăr, vreun pachet de unt, 1/2 l de ulei etc) pe când acum bugetarii care se plâng că mor de foame au un salariu mediu de 1500 de RON şi mulţi primesc, în plus, tichete de masă şi tichete cadou. Atunci trăiai cu frica în sân că dacă spui vreun banc despre regim te saltă Securitatea, acum poţi să înjuri pe cine vrei că nu păţeşti nimic. Atunci primeai apartament moca dar ţi se luau constant lumina şi apa caldă iar la TV vedeai doar propagandă comunistă. Cei care reuşeau să cumpere o Dacia stăteau la cozi imense pentru benzină şi mai era şi sistemul acela imbecil prin care în anumite zile puteau circula doar maşinile cu anumite numere.

Mai sunt şi alte lucruri care ne scapă. Mulţi spun că Ceauşescu a construit şi făcut nu ştiu câte, pe când politicienii din ziua de azi fură şi nu fac nimic pentru ţară. De fapt, în esenţă, Ceauşescu a procedat la fel ca politicienii noştri: a împrumutat bani de la FMI şi i-a risipit, iar când nu a mai putut plăti ratele a decis să sacrifice populaţia prin minimizarea importurilor şi maximizarea exporturilor. Diferenţa e că politicienii din ziua de azi risipesc banii prin corupţie şi incompetenţă  pe când Ceauşescu i-a risipit doar prin incompetenţă. Da, în vremea lui Ceauşescu s-a construit, dar atât de bine încât mai trebuie să investim miliarde pentru a reconstrui drumurile comuniste de doi bani sau pentru a face cu adevărat locuibile blocurile comuniste de doi bani. Mai important, Ceauşescu a investit masiv în industria grea, după model sovietic, într-o perioadă când nimeni altcineva nu mai făcea aşa ceva deoarece economia se schimbase fundamental. Pentru tâmpenia asta imensă plătim şi acum.

Israelul ia decizii stupide

Pentru o ţară care se laudă că e mult mai deschisă şi luminată decât vecinii săi arabi, decizia de a-i interzice lui Noam Chomsky accesul pe teritoriile palestiniene e de o stupiditate greu de egalat.

Pe de altă parte, observ o schimbare în bine în natura protestelor palestiniene.  Sper să înţeleagă şi alte facţiuni că o strategie paşnică si inteligentă este mult mai folositoare decât violenţa.

Iluzia anului

Iluzia de mai jos, creată de Koukichi Sugihara, a câştigat premiul I la a şasea ediţie a concursului Cea mai bună iluzie a anului.

Ce nu înţelegem din criză

Refuzăm să acceptăm că această criză ne demonstrează cât se poate de clar costul enorm al micro-corupţiei. Înjurăm politicienii pentru că sunt corupţi, dar trebuie să recunoaştem că acum plătim şi pentru mizeria morală a cetăţenilor de rând. 

Când un om obişnuit dă mită sau trage sfori pentru a-şi rezolva o “mică” problemă consecinţele pe plan social par infime în comparaţie cu un oficial înalt care încasează milioane de euro pentru a truca o licitaţie la nivel naţional. Dar ce se întâmplă când sute de mii de oameni obişnuiţi apelează la astfel de mijloace pentru a-şi atinge scopurile în aparenţă mărunte? Se întâmplă exact ce ni se întâmplă nouă în momentul de faţă: mai devreme sau mai târziu vine nota de plată.

Când sute de mii de oamenii dau mită la medici ca să-şi rezolve pensii pe motiv de boală rezultatul va fi păgubirea anuală a bugetului de stat cu sute de milioane de euro. Ce să mai vorbim de sutele de mii de români pensionaţi anticipat, care iau pensie la o vârstă la care alţii muncesc mult şi bine?

Apropo, sindicatele care urlă acum ca din gură de şarpe ar trebui să-şi amintească rolul nefast pe care l-au avut după revoluţie, când au făcut presiuni pentru modificarea legislaţiei muncii, iar ca urmare a acelor modificări numărul celor încadraţi în grupele I şi II de muncă a crescut de zece ori într-un  timp foarte scurt, fapt ce a permis pensionarea anticipată a sute de mii de români.

Misiune imposibilă: casa

Se împlineşte un an de zile de când am început demersurile pentru construirea unei case.  Voi face un rezumat al paşilor prin care am trecut până acum şi care mi-au mâncat atât de mult timp şi nervi.

1. Primul pas a fost – normal – “greşit”. Cererea pentru un certificat de urbanism, luată de la biroul de arhitectură al Primăriei joia nu a mai fost bună bună peste câteva zile pentru că se schimbase formularul (formatul său, nu conţinutul). Dosarul mi-a fost respins pe motiv că lipseşte un document.

2. Depun din nou dosarul şi de data asta îmi este acceptat. Aştept un răspuns în maxim 30 de zile. În ziua 28 primesc un plic acasă în care sunt informat că un planul de încadrare în zonă nu este bun şi că trebuie să refac dosarul. Deşi era vorba de planurile cu care întabulasem terenul, între timp Primăria făcuse un PUZ pe zona respectivă şi terenul trebuia încadrat în acel PUZ. Pe baza datelor din documentele mele şi ale Primăriei, arhitectul a întocmit un plan în acest sens, dar aceasta a fost respins rapid şi mi s-a cerut un plan din partea unui topograf autorizat. Aşa că am căutat un topograf care mi-a refăcut documentaţia pentru 1000 de lei. Cu un drum îmi schimb şi arhitectul (acesta credea că e posibil ca probleme să mi se tragă de la un conflict mai vechi dintre biroul său de arhitectură şi primărie – ulterior m-am convins că nu asta e cauza).

3. Depun din nou dosarul şi după 30 şi ceva de zile, în septembrie, primesc certificatul de urbanism. Îl puteţi vedea mai jos.

Este un CU eliberat în scopul construirii unei case de locuit şi în care, după cum se specifică la pagina 3, mi se cer o grămadă de avize şi documentaţii. Vă rog să observaţi că există mai multe puncte, dintre care unele sunt bifate şi altele nu. Eu am înţeles, şi cred că niciun un om normal nu ar putea înţelege altceva, că trebuie să obţin doar avizele de la punctele bifate. Funcţionarii deţinători de centura neagră în Solitaire avea să-mi demonstreze că mă înşel amarnic.

4. După obţinerea CU-ului am început să umblu ca nebunul pe la tot felul de instituţii în vederea obţinerii acelor avize. M-am dus la Pompieri. Acolo a durat puţin, doar vreo două săptămâni, şi nu a costat nimic. La sfârşit, am primit o hârtie în care mi se spunea că nu am nevoie de aviz de la ei.  În rest, totul a fost pe bani şi a durat mult mai mult. Plus că unele avize nu le poţi obţine decât după ce ai deja alte avize. De pildă, ca sa primeşti avizul de la Direcţia Apele Române trebuie să ai avizul de la Aquaserv. Cu alte cuvinte, procedura nu merge în paralel ci în serie, iar tu pierzi o grămadă de timp. Eu unul n-am apucat să scriu un singur rând la cartea mea, deşi deja trebuia să fie gata.

Cea mai absurdă procedură e la mediu. Acolo am aflat că statul român nu face nicio diferenţă între un om care vrea să-şi facă o casă într-un municipiu reşedinţă de judeţ unde e înconjurat de alte clădiri şi un investitor care vrea să defrişeze 10 hectare de pădure pentru a ridica o fabrică. Procedura şi taxele sunt aceleaşi în ambele cazuri. Dai cinci sute de lei şi pierzi două luni pentru ca, la sfârşit, să afli că nu ai nevoie de aviz de la mediu pentru că investiţia ta nu reprezintă nicio ameninţare la adresa mediului înconjurător. Deci, în timp ce Azomureşul poluează în draci pe motiv că cei de la mediu nu sunt în stare să achiziţioneze un aparat care să măsoare credibil gradul de poluare, iar drumurile sunt pline de maşini care trec de ITP deşi lasă dâre negre în urma lor, eu, care vreau să îmi fac o casă cu standarde apropiate de casele pasive, am trecut prin următoarea procedură: 1. dai un anunţ kilometric într-un ziar local, în care anunţi lumea că vrei să-ţi faci casă şi dacă cineva crede ca va dispărea vreo specie cu această ocazie să sesizeze autorităţile; 2. După trei zile publici încă o dată acelaşi anunţ (apropo, în 24 de Ore eram doar eu şi Kaufland cu astfel de anunţuri); 3. După ce ai publicat anunţurile şi plăteşti taxa de 500 de lei, aştepţi 15 zile; 4. Eşti invitat la o şedinţa unde vin reprezentanţi de la 1000 de instituţii care se ocupă de mediu ( agenţia de mediu,  garda de mediu, prefectura etc.) Eu am participat la o şedinţă unde Romgazul vorbea de un proiect prin care plasa vreo 30 de sonde pe teren împădurit, unul îşi făcea fabrică de cărămidă, altul un depozit de gunoaie ş.a.m.d. Eram singurul cu o amărâtă de casă de locuit .

Ştiţi ce întrebare mi s-a pus? Una tare de tot: Trece vreo apă curgătoare lângă terenul dvs.? Da doamnă, Dunărea!!! Acesta a fost studiul de impact asupra mediului. Au stabilit că nu reprezint niciun pericol şi că nu am nevoie de avizul lor; 5. Mai dai anunţ, şi mai lung (80 de lei) în care anunţi “publicul interesat” de verdictul specialiştilor, şi mai aştepţi vreo săptămână-două; 6. La sfârşit eşti anunţat telefonic că poţi să ridici avizul. Sincer, îţi vine să le spui să şi-l bage undeva, dar cum ai nevoie de el te duci şi îl ridici.

5. Ai obţinut toate avizele, ai PUD-ul întocmit de arhitect şi crezi că te apropii de final. Te înşeli. După ce am depus toată această documentaţie am primit din nou o înştiinţare de la Primărie, prin care eram anunţat, sec, că nu pot primi aprobarea până nu obţin acordurile autentificate din partea vecinilor. Acesta este unul dintre punctele care în documentaţia de CU nu era bifat! La fel şi cu declaraţia prin care mă oblig să aduc toate utilităţi pe cheltuiala mea. Deci, îi dai omului un document în care îi specifici ce trebuie să aducă, dar, când îţi aduce toate acele documente, îi spui că are nevoie şi de documente pe care ai uitat să le ceri, altfel poate să-şi pună pofta în cui!

Mergi mai departe, doar vrei să-ţi faci casă nu să te cerţi inutil. Trebuie să-ţi identifici vecinii şi să obţii acordurile lor. Am doi. Unuia drumul de acces îi afectează câteva arii iar celuilalt vreo 20 de mp. Primul semnează rapid pentru că îşi dă seama că scapă rapid şi gratis de o grămadă de drumuri, dar al doilea refuză categoric. Îmi pierd câteva săptămâni cu el, dar omul pur şi simplu nu vrea. Într-un fel are dreptate: în urmă cu vreo 3 ani şi-a dezmembrat parcela şi primăria i-a cerut 6 metri pentru stradă. În PUD-ul meu sunt trecuţi 7 m (cifra minimă) şi el nu înţelege de ce să mai cedeze încă o dată. Mă întorc la Primărie, le descriu problema şi cer o soluţie. Mi se răspunde că singura soluţie este să-l dau în judecată pentru că ei nu pot face nimic în privinţa asta. Răspund că dacă e să dau în judecată pe cineva voi da în judecată în primul rând Primăria. Am mii de motive, dar nu e în interesul meu deoarece vreau o casă şi bucata asta de teren e singura pe care o am.

Până la urmă arhitecta a sugerat o soluţie care ar putea fi salvatoare, dar asta presupunea să aflăm exact situaţia terenului vecinului. Bun. Acum umblă pe la cadastru ca să obţii un document în care să poţi observa clar câţi metri de drum sunt specificaţi. La primărie nimeni n-a putut să ne spună iar din documentele omului nu reieşea clar. Avea ceva desenat de mână iar restul actelor le ţinea la secret, fiind convins că am ceva plan secret să-i fac rău. La cadastru am pierdut o grămadă de vreme deoarece nu au reuşit să identifice nicicum parcela, nici după nume, nici după adresă, nici după coordonatele GPS, nici după vecini. A trebuit să-l înduplec cumva pe bătrân se ne dea numărul de cadastru.  Cu un drum, am văzut ce harababură e la cadastru şi am mai aflat câte ceva despre afacerile imobiliare incredibile care se fac acolo pe seama proştilor plătitori de taxe.

Documentul ne era favorabil întrucât arhitecta putea să propună o soluţie tehnică acceptabilă. Totul era ca cei de la Primărie să fie de acord şi să ofere o derogare. Era vorba de doar 20 de mp. Argumentul era simplu: ori daţi derogarea ori puteţi să faceţi ceva pe PUZ-ul vostru şi să-i daţi omului banii înapoi, pentru că sigur va câştiga un proces împotriva voastră. Au fost de acord. Asta a fost la începutul lui aprilie. Oricum, deoarece comisiile tehnice şi de urbanism se întrunesc o dată pe lună va trebui să aştept până la sfârşitul lunii mai ca să aflu daca dosarul meu va trece sau nu. După care va trebui să mai pierd o grămadă de timp cu un nou certificat de urbanism, o nouă serie de avize şi acorduri ş.a.m.d. Mi-e teamă însă că voi rata sezonul şi nu voi putea construi decât la anul.

Ştiţi care e culmea? Toate astea mi se întâmplă în timp ce alţii construiesc case absolut cum au chef. Inclusiv lângă mine, există o porţiune de vreo sută de metri, cu case construite recent, unde drumul e de maxim 4 m lăţime. Nu încap două maşini una lângă alta. Cum au fost acele case recepţionate de primărie? Ştiu răspunsul, dar nu am dovezi solide. Doar discuţiile cu prieteni şi cunoscuţi care, cu suma potrivită, şi-au rezolvat toate autorizările în câteva săptămâni. Cruntul adevăr e că toate acestea mi se întâmplă pentru că nu am dat nimănui niciun leu şi nu am apelat la nicio persoană influentă. Vorba aceea: legea e ca o barieră – caii sar peste ea, câinii trec pe dedesubt, boii stau şi aşteaptă. Eu nu sunt cal. Şi nici câine.

Incompetenţa competenţei

Încă o chestie care mă deranjează la noua lege a învăţământului este supralicitarea termenului de competenţă. În această privinţă mi se pare că suntem precum copiii: am învăţat un termen nou şi îl repetăm obsedant, enervant şi ilogic.  Sunt de acord că, faţă de o viziune centrată pe transmiterea şi testarea cunoştinţelor, o viziune preocupată de formarea şi evaluarea competenţelor este net superioară. Problema e că această viziune este incompletă şi nu garantează o educaţie adecvată. De ce? Pentru că ignoră însuşirile morale şi de caracter. Acestea sunt la fel de importante pentru dezvoltarea personală precum competenţele, poate chiar mai importante dacă ne gândim că, în prezent, ceea ce poţi face azi poate să nu îţi fie de niciun folos mâine. Investeşti ani de zile pentru a-ţi forma anumite competenţe profesionale şi te trezeşti că profesia ta nu mai are căutare. Ce te faci atunci? Cum vei face faţă greutăţilor vieţii, cum vei putea trece peste pierderi, să identifici şi să valorifici oportunităţi? Mi se pare evident că şcoala poate şi trebuie să te ajute şi în această privinţă. Unul dintre scopurile fundamentale (dar uitate) ale educaţiei este tocmai aceasta: să cizeleze caractere.

Orice sistem educaţional care se respectă trebuie să-şi asume clar şi hotărât misiunea de a modela caractere.  Şi noi ar trebui să facem acest lucru şi una dintre metodele prin care am putea atinge acest scop este sportul. Tendinţa contemporană este de marginalizare a sportului, iar această lege nu face excepţie. Nu realizăm cât de mult pierdem. Şcoala şi sportul ar trebuie să fie indisolubil legate. Copiii trebuie încurajaţi să facă sport mult şi de calitate.  S-o lăsăm mai moale cu moartea căprioarei, moartea lui Luchi, moartea puiului de prepeliţă, moartea ciobanului mioritic, şi alte conţinuturi croite pentru resemnaţi şi smiorcăiţi. În schimb, să încurajăm copiii să practice sporturi care să le întărească caracterul şi să le confere puterea de a face faţă nenumăratelor probleme cu care se vor confrunta când vor fi adulţi.  Să-i învăţăm de mici să-şi depăşească temerile, prin cursuri de înot şi sărituri de la trambulină, să-i învăţăm să fie puternici şi îndrăzneţi prin sporturi precum rugby-ul ş.a.m.d. Să nu uităm că succesul în multe domenii corelează mult mai puternic cu personalitatea decât cu inteligenţa şi cultura generală. Un om perseverent nu dă înapoi în faţa obstacolelor. El încearcă până reuşeşte. Un om curajos nu se sperie de un fleac.  El se implică în întreprinderi în care alţii nu ar îndrăzni. Un om care a înfruntat adversari puternici nu se lasă călcat în picioare.  El îi calcă în picioare pe cei care încearcă să abuzeze de persoana sa.  Din multe puncte de vedere, cineva care are astfel de calităţi e mult mai pregătit pentru viaţă şi mult mai probabil să reuşească decât cineva a cărui formare a fost strict centrată pe dezvoltarea unor competenţe. 

Legea educaţiei

M-am uitat peste noua lege a educaţiei.  Prima impresie a fost că multe dintre reacţiile din presă au fost total pe lângă subiect şi clar răuvoitoare. În loc să discute schimbările aduse, mulţi au preferat să pozeze în apărători ai copiilor, zăpăciţi de prea multe schimbări. E adevărat că frecventele modificări legislative din educaţie ne zdruncină minţile, însă o fac din exact acelaşi motiv pentru care găurile din asfalt ne zdruncină maşinile: în loc să restructurăm din temelii, preferăm să peticim. Problema e că mulţi analişti încadrează orice modificare la categoria schimbare de dragul schimbării, uitând să facă vreo distincţie între cei care chiar încearcă să reformeze şi conservatorii deghizaţi în reformatori.

Cred că această lege încearcă să reformeze sistemul dar nu cred că o face în cel mai fericit mod posibil. Mă deranjează, de pildă, felul în care abordează problema finanţării învăţământului superior. Din punctul meu de vedere, sistemul cu taxe joacă un rol crucial în subminarea calităţii învăţământului superior. Câtă vreme universităţile sunt nevoite să se autofinanţeze şi au ca sursă principală taxele studenţilor, e clar că vor fi motivate să mărească numărul studenţilor plătitori de taxe. Însă asta ce înseamnă? Exigenţă scăzută la admitere, grupe supradimensionate şi o evaluare laxă, ca să nu doară la salariu.  Trebuie să ne decidem pe ce sistem vrem să funcţionăm, pentru că, deocamdată, avem o struţo-cămilă care ne omoară. Dacă obligăm universităţile să se autofinanţeze atunci trebuie să motivăm organizaţiile private să finanţeze mediul universitar, cum fac alte ţări. De exemplu, universităţile americane adună miliarde de dolari din donaţii, strângeri de fonduri, şi granturi private.  Mult mai mulţi decât din taxele studenţilor. Dacă nu le obligăm, atunci să mergem pe un sistem în care finanţarea, într-o formă sau alta, se face 100% de la stat iar numărul studenţilor e strict limitat, cum se întâmplă în ţări precum Finlanda.  În plus, trebuie să facem ceva în privinţa fondurilor pe care le donăm UE, întrucât e clar că nu avem puterea să concurăm cu cercetătorii din Vest şi să câştigăm proiecte de cercetare la nivel european. Pe termen mediu suntem condamnaţi să fim donatori, deşi noi avem mult mai mare nevoie de acele fonduri decât fraţii noştri bogaţi. Aşa cum britanicii şi-au negociat o scutire pe motiv că ei nu prea au fermieri iar banii lor merg la fermierii francezi, aşa ar trebui să discutăm şi noi despre banii cu care contribuim la cercetarea europeană.

Mai sunt multe critici de adus, dar nu vreau să le enumer aici. Important e să nu ne punem speranţele într-o lege atâta vreme cât nu suntem în stare să respectăm şi dramul de reguli bune pe care le avem. De exemplu, avem de câţiva ani o hotărâre guvernamentală care spune că nu poţi deveni conferenţiar sau profesor universitar decât dacă ai publicat şi în reviste de anvergură internaţională. Credeţi că această lege a dus la curăţarea mediului universitar de impostori şi incompetenţi, cum vroia să o facă? Bineînţeles că nu. Şi în prezent oamenii fără nicio operă şi plagiatorii ajung profesori universitari, fără nicio problemă. La fel, fiecare universitate are tot felul de comisii etice şi reguli anti-tot ce vreţi. Să însemne asta că nepotismul, corupţia şi angajările telefonate au luat sfârşit? Clar că nu.  Pentru că problema noastră majoră nu constă în lipsa unor legi puternice ci în acţiunea unui stat slab, care se lasă influenţat de  spiritul moral bolnav al majorităţii. 

Trebuie s-o recunoaştem: în cazul regulilor de avansare reformiste, şi nu numai, statul a cedat rapid în faţa presiunilor venite dinspre masa critică a universitarilor români. În loc să ne punem pe treabă şi să muncim cu pasiune şi dăruire, am preferat să răsturnăm cu susul în jos un sistem de valori universal acceptat, invocând un excepţionalism românesc total nejustificabil, cu scopul clar de a lenevi cu insolenţă la umbra incompetenţei în floare.

Martie 1990, între demografie şi psihologie

Un fost coleg de la Institut mi-a solicitat un foarte scurt material despre conflictul din 1990 de la Târgu Mureş. Redau textul si aici.

Conflictul inter-etnic din martie 1990 de la Târgu Mureş surprinde prin două caracteristici în aparenţă paradoxale: (1) s-a declanşat când nu trebuia să se declanşeze, adică la foarte puţin timp după entuziasmul general din decembrie 1989, când românii şi maghiarii din oraş păreau că sunt ca fraţii; (2) în mod similar celorlalte episoade de violenţă socială din România post-ceauşistă, s-a aplanat când nu trebuia să se aplaneze, adică pe fondul agravării situaţiei economice din România. Cum putem explica aceste particularităţi ale sale? În ultimii zece ani am testat mai multe teorii ale conflictelor intergrupale pentru a răspunde la această întrebare. Trebuie să recunosc că nu îmi este uşor să concentrez numeroasele studii în o mie de cuvinte. Voi fi nevoit să elimin multe teorii interesante, să le simplific mult pe cele selectate şi să recurg cu zgârcenie la explicaţii lămuritoare şi exemple ilustrative. Oricum, voi căuta să fiu cât mai clar posibil în descrierea celor două interesante abordări – demografică şi psihosocială – pe care am ales să le prezint.

I. Conform teoriei surplusului de tineri, cu cât proporţia relativă a tinerilor într-o populaţie este mai mare, cu atât creşte şi probabilitatea izbucnirii unor conflicte violente. De exemplu, când Irakul a atacat Kuweitul în 1990 raportul demografic al atacatorilor era de 110 de bărbaţi între 15 şi 29 de ani la 100 de bărbaţi peste 30 de ani, dar o ţară paşnică precum Suedia are un raport de 35/100, departe de pragul critic de 60/100. Printre altele, această teorie a prezis cu succes pacificarea situaţiei din Irlanda, pe fondul îmbătrânirii populaţiei.

Motivul pentru care abordarea surplusului mi-a atras atenţia în timp ce studiam conflictul din martie 1990 se datorează unui fapt istoric bine cunoscut: la 1 octombrie 1966 Ceauşescu semna celebrul decret 770, care interzicea avorturile şi avea să ducă la dublarea natalităţii într-un singur an. Să fi declanşat atunci dictatorul un val demografic care va conduce, două decenii mai târziu, la declanşarea unor mişcări sociale violente? Faptul că majoritatea „decreţeilor” au intrat pe piaţa maritală în ultimii ani ai regimului comunist face un răspuns pozitiv foarte tentant. Atractivitatea acestei abordări este sporită şi de o altă constatare: răsturnarea dictaturii ceauşiste a deschis tinerilor nemulţumiţi posibilitatea de a părăsi ţara în căutarea unui trai mai bun, iar plecarea lor ar fi putut reduce probabilitatea izbucnirii unor noi conflicte sociale prin scăderea presiunii competiţionale. Un studiu din 2005 al Organizaţiei Internaţionale pentru Migrare estima că numărul emigranţilor români reprezintă 10% din populaţia adultă, iar emigrantul tipic este de sex masculin şi are între 15 şi 44 de ani.

Cu alte cuvinte, creşterea şi descreşterea populaţiei tinere, pe de o parte ca urmare a decretului 770, iar pe de altă parte ca urmare a emigrării masive în perioada de tranziţie, ar putea explica nu numai de ce am avut o serie de conflicte sociale violente la începutul anilor ’90 dar şi de ce, ulterior, numărul şi intensitatea acestora a scăzut considerabil, deşi criza socio-economică s-a adâncit. Aşa să stea lucrurile? Calculele matematice nu sunt încurajatoare deoarece, oricum am operaţionaliza surplusul de tineri, ne plasăm sub pragul critic (în formula prezentată mai sus, este vorba de 45/100). După cum observau şi alţi specialişti, efectele decretului nu au fost suficient de mari pentru a stopa procesul de îmbătrânire a populaţiei din România.

Adepţii teoriei surplusului de tineri susţin că, atunci când conflictele violente se produc într-o populaţie relativ îmbătrânită, e posibil ca un subgrup semnificativ din punct de vedere numeric să facă excepţie de la regulă şi să explice situaţia. În cazul nostru, singurul grup etnic care are un surplus de tineri sunt rromii. Însă mi se pare absurd să atribuim violenţele din martie 1990 acestei categorii sociale marginalizate, chiar dacă cele mai multe sentinţe pentru violenţele din acele zile au fost împotriva unor rromi şi chiar dacă, după cum am observat într-un studiu asupra memoriei colective a acelor evenimente, motivul implicării rromilor apare frecvent în relatările târgumureşenilor. Mai degrabă aş opta pentru o abordare mai complexă, care concepe tensiunea socială ca produs al interacţiunii dintre constrângerile demografice şi economice, şi ia în calcul rolul „supapelor” de eliberare a tensiunii.

II. Conform celei de-a doua abordări, dinamica relaţiilor inter-etnice româno maghiare este explicată de trei factori: (1) ideologia naţional comunistă, care a jucat un rol pregătitor, (2) căderea dictaturii comuniste şi comportamentul iresponsabil al elitelor locale, care au jucat un rol declanşator şi (3) orientarea pro-occidentală, care a jucat un rol dezamorsant.

1. Ideologia naţional comunistă. Trebuie să observăm că violenţele sociale care au marcat România post-ceauşistă nu au fost aleatorii ci au vizat tocmai categoriile sociale folosite de ideologia naţional comunistă ca ţinte false pentru deturnarea nemulţumirilor populare cauzate de eşecurile economice ale dictaturii ceauşiste. Puternicul aparat propagandistic comunist s-a folosit atât de „duşmani interni”, adică de intelectuali, cât şi de „duşmani externi”, adică de maghiari. Primii erau acuzaţi că subminează din interior eforturile clasei muncitoreşti de construire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate (vezi tragi-comicul proces al meditaţiei transcendentale, care a distrus vieţile multor cercetători şi a condus la desfiinţarea psihologiei) iar ultimii că puseseră gând rău Transilvaniei (vezi conflictul diplomatic româno-maghiar din anii ’80, când au apărut numeroase cărţi „istorice” care au inflamat spiritele de ambele părţi, dar s-a ajuns şi la expulzări diplomatice).

2. Căderea dictaturii comuniste şi comportamentul iresponsabil al elitelor. După zeci de ani de resemnare, răsturnarea lui Ceauşescu prin forţa maselor le-a conferit românilor sentimentul puterii. Din punct de vedere psihologic, puterea este asociată acţiunii, reducând considerabil distanţa dintre gând şi faptă. În plus, eliminarea dictaturii ceauşiste a intensificat percepţia că lucruri considerate până atunci neverosimile erau, de fapt, posibile şi chiar probabile. Dacă regimul aparent de nezdruncinat al lui Ceauşescu căzuse, de ce n-ar fi fost posibil ca şi ungurii să pună mâna pe Transilvania? Într-o exprimare mai plastică, e posibil ca temperatura principalelor temeri cultivate de regimul comunist să fi crescut considerabil imediat după prăbuşirea acestuia. Şi să nu uităm nici de faptul că oamenii sunt mai susceptibili la tentativele de persuasiune şi incitare în astfel de perioade tulburi, stresul reducându-le simţul controlului şi determinându-i să se bazeze pe o gândire simplistă. În astfel de condiţii, gestiunea situaţiilor tensionate depinde în mod fundamental de comportamentul elitelor. Din păcate, aici a fost punctul slab al întregii poveşti: în loc să adopte o atitudine calmă şi conciliantă, elitele locale au inflamat spiritele printr-o comunicare socială părtinitoare şi dăunătoare, după cum au demonstrat o serie de studii ştiinţifice.

3. Orientarea pro-occidentală. Dacă ideologia naţional comunistă i-a încurajat pe români să privească spre un trecut glorios în care maghiarii erau inamici, în perioada de tranziţie ei (re)descoperit alternativa orientării spre un viitor euro-atlantic sigur şi prosper, în care maghiarii sunt aliaţi. Într-adevăr, în România, opinia publică a trecut rapid de la atitudini izolaţioniste şi autarhiste puternice la atitudini extrem de pozitive faţă de integrarea euro-atlantică, cu consecinţe pozitive pentru relaţiile inter-etnice. Conform teoriei identităţii sociale, când statutul grupului tău este scăzut e normal să te foloseşti de alte surse de mândrie pentru a repara situaţia. Ajutorul poate veni atât dinspre identităţi subordonate celei naţionale (aşa putem explica refugiul multor conaţionali în identităţi regionale) cât şi dinspre identităţi supraordonate, cum e cea europeană. Cu cât condiţiile socio-economice sunt mai negative, cu atât tendinţa identificării cu categorii sociale valorizate pozitiv va fi mai intensă, iar acest proces va duce, în timp, la asimilarea valorilor şi credinţelor asociate respectivelor categorii. Cum identitatea europeană este sinonimă cu toleranţa şi înţelegerea faţă de grupurile minoritare, consecinţele în plan inter-etnic nu pot fi decât pozitive.

The blogger’s cut

“Ieri, la un curs, i-am întrebat pe studenţii mei dacă ştiu numele vreunui scriitor român cu vârsta sub treizeci de ani. Văzând că se lasă tăcerea, am coborât ştacheta: spuneţi-mi un scriitor sub patruzeci de ani. Nimic. Măcar unul sub cincizeci de ani! Incredibil: studenţi de la filologie, din ultimul an, nu cunoşteau măcar un nume de scriitor român sub cincizeci de ani! Şi vă asigur că nu e vorba de nişte loaze, ci de copii buni, dornici să înveţe.” (Mircea Cărtărescu, Evenimentul Zilei)

Poţi scrie volume întregi pe tema asta. În cazul meu, cea mai tare întâmplare a fost când, începător fiind, am încercat să  verific felul în care studenţii au înţeles ce este un argumentum ad verecundiam folosindu-mă de un item fictiv în care Andrei Pleşu îşi dădea cu părerea despre nişte probleme de macro-economie. Testul a fost un eşec pentru că mulţi dintre ei nu auziseră de Andrei Pleşu, darămite să ştie cu ce se ocupă. 

Însă, în apărarea studenţilor, doresc să inversez perspectiva: dacă am face un test în rândurile profesorilor şi le-am cere să ne spună un singur autor care a adus o contribuţie majoră în ultimii cinci ani în domeniul lor de specializare, credeţi că vom obţine rezultate mai bune?

Ştiu despre ce vorbesc, deoarece în fiecare an lucrez cu sute de profesori din preuniversitar. Culmea tristeţii e că situaţia e la fel de dezolantă şi în universitar.