Bancherii lui Dumnezeu

Trei dintre băncile americane care au primit bani de la guvernul american pentru a supravieţui crizei pe care au produs-o, oferă anul acesta prime în valoare de 30 de miliarde de dolari, cu 60% mai mult decât anul trecut. Lloyd Blankfein, CEO al uneia dintre ele, a declarat că bancherii desfăşoară o activitate eminamente morală, ce produce cercuri virtuoase ale creşterii economice, desfăşurând aici pe pământ, cu multă umilinţă, munca lui Dumnezeu. 

Cineva ar trebui să-i explice acestui om că tipul acela cu coarne pe care îl iubeşte el nu este Dumnezeu. Dacă ar fi spus, asemenea lui Mefistofel: “O parte sunt dintru acea putere/Ce numai răul îl voieşte/Însă mereu creează numai bine”, aş fi fost mai înţelegător. Însă omul acesta îşi atribuie şi intenţii morale.  Acelaşi lucru îl spuneau şi aceşti indivizi (documentarul merită văzut în întregime).

Omul şi opera

New York Times publică un articol foarte interesant în care aflăm că un autor francez recomandă eliminarea lui Martin Heidegger din rândurile marilor filosofi şi clasificarea operei sale ca nazistă şi deci periculoasă.

La o temă similară lucrez şi eu pentru cartea mea despre psihologia conflictelor intergrupale. Dacă în studenţie eram un mare admirator a lui Konrad Lorenz, etologul laureat al premiului Nobel, între timp, am aflat nişte lucruri şocante despre legăturile sale cu nazismul. Trebuie însă să facem o legătură între evaluarea operei ştiinţifice a unui om şi dispreţul moral generat de atitudinile şi faptele sale reprobabile? Reproduc mai jos un fragment din capitolul despre abordarea lorenziană a agresivităţii umane, în care încerc să ofer un răspuns acestei întrebări.

“…Din păcate pentru Konrad Lorenz, chiar dacă a avut o mulţime de admiratori şi discipoli, prestigiul său a fost serios şifonat de armate întregi de critici care l-au atacat pe toate fronturile. Cei mai vehemenţi sunt cei care acuză dimensiunea ideologică a teoriei sale, care ar oferi o justificare violenţei şi războiului. După aceştia, a spune că dispunem de o agresivitate intra-specifică înnăscută înseamnă că multe fenomene sociale negative sunt inevitabile şi chiar normale. Dacă sunt inevitabile, atunci de ce ne-am mai obosi să le controlăm? Dacă sunt normale, atunci de ce ne-am mai obosi să le condamnăm? Astfel de consecinţe li se par multor oameni de ştiinţă periculoase. Atât de periculoase încât, în 1986, douăzeci dintre cei mai importanţi specialişti ai lumii pe problema violenţei umane au elaborat şi semnat Declaraţia de la Sevilia, în care respingeau ca incorecte din punct de vedere ştiinţific orice teorii care susţin că (a) am moştenit propensiunea spre război de la strămoşii noştri filogenetici, (b) comportamentele noastre violente sunt programate genetic, (c) evoluţia speciei umane a încurajat în mod particular dezvoltarea agresivităţii, (d) avem un creier violent sau (e) războiul este cauzat de instinct sau orice altă motivaţie singulară. Această declaraţie avea să fie adoptată ulterior şi de UNESCO.

Cât de justificate sunt însă temerile acestui grup de savanţi cu apucături de conciliu religios? Dacă ne gândim că naziştii s-au folosit de anumite interpretări ale darwinismului pentru a-şi justifica politica de exterminare rasială atunci îngrijorarea lor pare perfect justificată. În plus, unele cercetări confirmă că oamenii care aderă la o viziune biologizantă a naturii umane tind să sprijine în mai mare măsură o viziune anti-egalitaristă, ce împarte ierarhic grupurile sociale (Jost şi Hunyady, 2002). Exemplul personal al lui Konrad Lorenz este şi el extrem de relevant în această privinţă.

Cercetătorii care i-au studiat lucrările timpurii, din perioada nazistă, au arătat că, la acea vreme, înţeleptul nostru bunic susţinea nişte idei înfricoşătoare şi era implicat în activităţi condamnabile. La nivel teoretic, Lorenz credea că selecţia naturală produce trăsături umane de calitate, dar civilizaţia elimină acţiunea benefică a selecţiei naturale, provocând „entropie”, adică un declin genetic similar celui observabil la animalele domesticite. Pentru a preveni extincţia speciei umane prin proliferarea unor variaţiuni umane nefiltrate evolutiv, Lorenz propunea ca soluţie eugenia, controlul ştiinţific al înmulţirii oamenilor. Cu alte cuvinte, deoarece unii oameni ar fi rebuturi genetice, reproducerea lor trebuie împiedicată spre binele general al speciei. Însă cum stabilea Lorenz care oameni merită şi care nu merită privilegiul reproducerii? Răspunsul e de natură să sperie orice om cu mintea la cap: dacă am trăi într-o societate lorenziană şi ne-ar lipsi, de pildă, entuziasmul patriotic ar trebui să ne luăm adio de la urmaşi, întrucât Lorenz considera lipsa acestui atribut drept un grav handicap instinctual. Nu e de mirare că lucrările lui Lorenz au fost sponsorizate de regimul nazist. De fapt, el s-a înscris în partidul naţional-socialist în 1938 iar apoi a devenit membru al Oficiului Pentru Politica Rasială, declarând că cercetările sale se potrivesc de minune idealurilor naziste. Se pare că în 1942 a participat într-un studiu în care trebuia să determine în ce măsură un număr de 877 de copii rezultaţi din căsătorii mixte germano-polone puteau fi asimilaţi de cultura germană. Cei consideraţi neasimilabili datorită inferiorităţii genetice au ajuns în lagărele de concentrare (Billig, 2002; Sax, 1997).

Astfel de informaţii pur şi simplu îl demolează pe Lorenz din punct de vedere moral şi ridică mingea la fileu celor care îi resping teoria pe motive ideologice. Totuşi, a spune că trebuie să respingem teoria sa deoarece este instinctualistă şi deci poate fi folosită pentru a promova şi justifica politici sociale neadecvate sau periculoase reprezintă un argument slab. De-a lungul istoriei, liderii politici s-au folosit cam de tot ce le-a picat la îndemână pentru a-şi justifica acţiunile, mergând de la Dumnezeu şi până la teoriile care consideră că suntem ceea ce societatea ne învaţă să fim (să ne gândim, de exemplu, la înfiorătorul proiect comunist de creare a „omului nou”). Acest tip de raţionament ne-ar conduce la respingerea oricărei teorii despre natura umană care a avut ghinionul să fie folosită de vreun regim criminal. Oricum, problema lui Lorenz este că viziunea sa asupra agresivităţii umane este la fel de şubredă că statura sa morală…”

Missa defunctorum

Ieri, la o întâlnire cu mai mulţi profesori din preuniversitar, i-am întrebat ce părere au despre gestul lui Vanghelie, de a oferi profesorilor tichete cadou cu dedicaţie. Spre marea mea dezamăgire, nimeni nu a criticat gestul. Dimpotrivă, prima replică pe care am primit-o a fost: “Măcar de ar face mai mulţi la fel!”.  Ce pot să spun, se pare că în ţara în care oamenii au scandat pe străzi “Moarte intelectualilor!", intelectualii chiar au murit. 

Matematică pentru sănătate

Mulţi dintre noi înţelegem matematica drept o disciplină seacă şi inutilă pe care profesorii o folosesc exclusiv ca instrument de tortură. Chiar dacă această percepţie este, din păcate,  foarte răspândită, matematica este extrem de importantă pentru fiecare dintre noi. În realitate, cei care dezvoltă competenţe matematice adecvate beneficiază de o serie de avantaje.

De exemplu, şi acest lucru este puţin cunoscut la noi, din punct de vedere psihologic există o legătură clară între capacitatea de a opera cu numere şi calitatea deciziilor pe care le luăm în privinţa sănătăţii personale. Un articol recent din Psychological Bulletin, arată că cei cu abilităţi matematice scăzute nu estimează corect riscurile medicale şi beneficiile unor măsuri preventive, nu urmează cum trebuie sfaturile şi tratamentele recomandate de medici iar deciziile lor medicale sunt  afectate  în mai mare măsură de distorsionări afective şi cognitive. 

Pentru mai multe detalii, vedeţi pagina personală a autoarei principale, unde puteţi accesa mai multe articole şi capitole de cărţi pe această temă.

Curajul unui student iranian

Gestul unui student iranian de 25 de ani, olimpic la matematică, face înconjurul lumii: omul a a avut curajul să îl critice în faţă pe ayatolahul Khamenei, spunându-i că nu înţelege de ce el nu este criticat de nimeni, nici chiar de cei care ar trebui să facă asta, şi că acest lucru este dăunător pentru Iran. 

Dacă studentul a scăpat cu bine până acum este pentru că regimul a exploatat politic evenimentul, prezentându-l ca pe o dovadă  că ayatolahul acceptă şi critici. Având în vedere că Mahmoud Vahidnia ştia prea bine ce li se întâmplase înainte celor care îndrăzniseră să-l critice pe liderul suprem iranian, curajul său  este demn de toată admiraţia.

Detalii aici. 

Culmea perseverenţei

O doamnă de 68 de ani din Coreea de Sud a reuşit să treacă de proba teoretică a examenului de şofer la a 950-a încercare. După eşecul cu numărul 775, ea declarase că nu trebuie să ne abandonăm visele ci să fim puternici şi să le urmărim cu perseverenţă. Cum să nu admiri aşa ceva?

Detalii aici şi aici.

Topul prosperităţii

În topul prosperităţii din acest an România ocupă cea mai slabă poziţie dintre toate statele UE (locul 48 din 104 ţări, locul întâi fiind adjudecat de Finlanda).

Cel mai prost stăm la capitolele capital social şi libertate personală.  Primul se măsoară prin indicatori precum încrederea în alţi oameni, apartenenţa la diferite organizaţii, implicarea în activităţi de voluntariat,  iar al doilea se măsoară prin indicatori precum libertatea de exprimare şi toleranța faţă de imigranţi şi minorităţi.

Aici găsiţi clasamentul şi aici raportul detaliat.

Despre capitalul social puteţi afla mai multe aici şi aici şi aici.

Educarea părinţilor de către copii

De cele mai multe ori privim educaţia ca un proces unidrecţional, de la adulţi spre copii. Cred că această viziune este incompletă şi că influenţele educative se pot transmite şi dinspre copii spre adulţi, prin ricoşeu. Să mă explic.

Zilele trecute am rămas fără replică după ce fetiţa mea de cinci ani mi-a cerut să-i explic cum arată un triceratop. Un ce? Nu-i vorbisem niciodată despre aşa ceva nu ştiam exact ce este dar m-am scos rapid mulţumită internetului, acest atât la îndemână substitut de creier. După ce am lămurit-o cum arată un triceratop am întrebat-o de unde auzise de acest animal. Ştia de la un desen animat. Şi pentru că am lăudat-o că învăţase ceva nou, mi-a vorbit şi despre alţi dinozauri. Când a pronunţat cuvântul apatozaur am început să râd, spunându-i că nu aşa se numesc dinozaurii care trăiesc în apă dar că-i apreciez creativitatea. Cum nu exclud niciodată din calcul propria ignoranţă am dat totuşi o căutare pe net şi am trăit umilinţa să aflu că termenul de brontozaur, pe care îl ştiam din şcoală, e considerat depăşit în prezent, fiind înlocuit de cel de apatozaur (care nu are legătură cu apa ci provine de la grecescul apate care înseamnă înşelător).  Deci, mulţumită unui copil de cinci ani, azi sunt ceva mai puţin ignorant decât ieri.

Întâmplarea asta m-a făcut să mă gândesc dacă nu cumva acest gen de interacţiune cu copii poate avea şi implicaţii sociale mai importante.  De pildă, e posibil ca anumite obiceiuri culinare ale părinţilor noştri să se fi schimbat datorită lucrurilor pe care noi le-am aflat de la şcoală. Când eram copil cartofii se prăjeau în grăsime, pâinea o mâncai cu untură etc. Părinţii şi bunicii noştri nu aveau cele mai bune obiceiuri alimentare şi asta se poate vedea în statisticile oficiale privind morbiditatea şi mortalitatea. Însă, pentru că la şcoală mai aflai câte ceva despre alimentaţia sănătoasă începeai să fii pretenţios şi acasă şi să schimbi, indirect, obiceiurile şi atitudinile alimentare ale părinţilor, aşa cum fetiţa mea mi-a schimbat viziunea asupra dinozaurilor. Doar că în cazul aceasta, dacă efectul e semnificativ putem vorbi de sume mari economisite la buget prin reducerea incidenţei bolilor cardio-vasculare.

Desigur, când spun toate acestea mă bazez pe un eşantion nereprezentativ şi e greu să îmi dau seama dacă fenomenul e unul într-adevăr important. Nu cunosc niciun studiu pe tema asta. Însă ipoteza e una interesantă: ceea ce învaţă copii la şcoală sau în altă parte poate avea consecinţe sociale mult mai largi decât bănuim de obicei. 

Omul cu statistici

Hans Rosling a revenit anul acesta la TED cu o nouă prezentare de genul celor care l-au consacrat deja.  Mi-a atras atenţia o constatare care nu poate decât să te pună pe gânduri: viziunea asupra lumii pe care profesorii o transmit elevilor si studenţilor corespunde nu realităţii contemporane ci realităţii din vremea când profesorii erau la şcoală. 

Machiavelli ar fi mândru de voi

Un super reportaj de la Petreanu. E mai vechi, dar memoria socială este de scurtă durată şi merită să ne reamintim cine sunt cei care ne conduc:

Machiavelli spunea că principalul scop al unui lider politic este să obţină şi apoi să păstreze puterea, iar morala este doar una dintre variabilele instrumentale care întră în ecuaţia mai largă şi mai importantă a calculului politic. E păcat să vezi că politicienii noştri nu vor nicicum să depăşească această viziune îngustă a vieţii politice. Şi mai mare păcat e că foarte mulţi oameni încă îi mai votează.