Din nou despre topul integrităţii universităţilor

 

Revin pe tema topului integrităţii academice, după ce am aruncat o privire peste raport. Trebuie să spun din start că un astfel de raport era necesar şi efortul semnificativ depus de cei care au muncit la acest raport e demn de toată lauda. Totuşi, există probleme serioase.

1. În mod ironic, raportul începe cu următoarea afirmaţie: “Performanţa sectorului public este strâns corelată cu integritatea acestuia” . Ieri am demonstrat matematic că nu există nicio legătură între integritatea universităţilor româneşti, aşa cum este evaluată de Coaliţia pentru Universităţi Curate şi performanţă, aşa cum este evaluată de Ad Astra. De fapt, nu ai nevoie de corelaţii non-parametrice ca să observi lucrul acesta. Se poate vedea şi cu ochiul liber: prima clasată în topul CpUC este pe locul 36 în clasamentul Ad Astra, locul 2 din Ad Astra este pe locul 20 în CpUC etc. etc. Pentru o universitate, diferenţa medie între cele două clasamente este de 16,8 poziţii. 

2.  Transparenţa şi corectitudinea administrativă au fost punctate pe baza documentelor pe care universităţile le-au trimis celor de la CpUC în baza legii privind liberul acces la informaţiile cu caracter public. Dacă o universitate oferea numele persoanei responsabile cu rezolvarea acestui gen de cereri primea 5 puncte. Apoi, pentru fiecare document trimis din cele 16 solicitate, universităţile primeau câte un punct.  Problema cu acest gen de punctare este că pune semnul de egalitate între documente cu valoare foarte diferită. Una e să nu trimiţi bugetul de venituri şi cheltuieli sau declaraţiile de avere şi alta e să nu trimiţi un specimen de contract de studii sau lista de brevete.  Mai departe nu e clar cum s-a acordat restul de puncte. Ne spun că s-au uitat pe net, au consultat presa etc. dar nu oferă criterii precise. 

3. Corectitudine academică. CpuC a evaluat existenţa regulilor de combatere a plagiatului nu şi aplicarea acestora. Universităţile noastre sunt pline de reguli şi regulamente pe care nu le respectă nimeni. Câţi profesori universitari şi-au pierdut postul din cauza plagiatului sau a altor comportamente reprobabile?  Nu îmi este clar cum au evaluat prezenţa profesorilor şi studenţilor la ore. Singurul criteriu verificabil este numărul de lucrări ISI/profesor, dar nu înţeleg ce are cu corectitudinea academică. Este un criteriu de performanţă.

4. Calitatea guvernanţei. Nu înţeleg cum au stabilit dacă “posturile care se scot la concurs sunt dedicate unui anumit cadru didactic”. Cum poţi stabili acest lucru într-un mod credibil? Punctajul pentru familiile universitare s-a acordat “în funcţie de gravitatea situaţiei”.  Adică un criteriu foarte relativ, de genul: dacă ai 4 familii e ok, dar dacă ai 6 eşti de doi bani. S-au dat cinci puncte universităţilor în care “studenţii un cuvânt real de spus în cadrul procesului decizional din universitate”. Cum poţi să stabileşti aşa ceva? Participi la şedinţele de senat şi observi cât de persuasive au fost intervenţiile studenţilor? Sau îi întrebi dacă sunt băgaţi în seamă şi măsori o simplă percepţie înşelătoare? În fine, lucrările ISI sunt luate şi aici, numai că acum raportează lucrările produse de conferenţiari şi profesori la totalul produs de universitate. Scopul este să vadă dacă avansarea se face pe bază de performanţă. În primul rând, ecuaţia “ai lucrări ISI – avansezi”  este relativ recentă. În al doilea rând, Bucureştiul este cel care decide dacă cineva ajunge conferenţiar sau profesor, nu universităţile. Acestea doar fac propuneri.

5. Managementul financiar. Aflăm că au fost evaluate documentele financiare cerute dar că evaluatorii n-au fost experţi şi că evaluarea s-a făcut doar acolo unde au avut la dispoziţie documentele. Fără comentarii.

Cred că observaţiile făcute la punctele 2-4 explică foarte bine paradoxul de la punctul 1.  Deci aleg să fiu rezervat în privinţa acestui top al integrităţii academice.