The blogger’s cut

“Ieri, la un curs, i-am întrebat pe studenţii mei dacă ştiu numele vreunui scriitor român cu vârsta sub treizeci de ani. Văzând că se lasă tăcerea, am coborât ştacheta: spuneţi-mi un scriitor sub patruzeci de ani. Nimic. Măcar unul sub cincizeci de ani! Incredibil: studenţi de la filologie, din ultimul an, nu cunoşteau măcar un nume de scriitor român sub cincizeci de ani! Şi vă asigur că nu e vorba de nişte loaze, ci de copii buni, dornici să înveţe.” (Mircea Cărtărescu, Evenimentul Zilei)

Poţi scrie volume întregi pe tema asta. În cazul meu, cea mai tare întâmplare a fost când, începător fiind, am încercat să  verific felul în care studenţii au înţeles ce este un argumentum ad verecundiam folosindu-mă de un item fictiv în care Andrei Pleşu îşi dădea cu părerea despre nişte probleme de macro-economie. Testul a fost un eşec pentru că mulţi dintre ei nu auziseră de Andrei Pleşu, darămite să ştie cu ce se ocupă. 

Însă, în apărarea studenţilor, doresc să inversez perspectiva: dacă am face un test în rândurile profesorilor şi le-am cere să ne spună un singur autor care a adus o contribuţie majoră în ultimii cinci ani în domeniul lor de specializare, credeţi că vom obţine rezultate mai bune?

Ştiu despre ce vorbesc, deoarece în fiecare an lucrez cu sute de profesori din preuniversitar. Culmea tristeţii e că situaţia e la fel de dezolantă şi în universitar.

Bibliografie şi patriotism

Când m-am întors din State ca să-mi susţin teza de doctorat, mi s-a întâmplat o chestie tare de tot (mă rog, mi s-au întâmplat mai multe şi mult mai rele, dar asta o povestesc acum). Unul dintre reproşurile care mi s-a adus a fost că citez doar surse occidentale şi ignor autorii români care au contribuit în domeniu. Fără nicio reţinere, profesorul care era supărat din cauza asta mi-a spus foarte clar şi ce fel de cărţi ar fi trebuit să citez: pe ale sale. N-are rost să spun că nu era vorba de nicio contribuţie şi că, de fapt, am citat autorii români care chiar au adus o contribuţie în domeniu. Important e că povestea s-a repetat şi după ce am ajuns la UPM, unde bibliografia bazată pe articole şi cărţi în limba engleză i-a deranjat atât pe colegi cât şi pe studenţi.

E ironic: pe vremea studenţiei trebuia să aşteptăm şi 2-3 ani ca să punem mâna pe o carte bună (de exemplu, la celebra Parallel Distributed Processing am ajuns doar după ce m-am înscris la masterat, tot timpul fiind la profesori care o ţineau la ei cu lunile).  Acum, am o bază de date cu peste 50.000 de articole full-text din cele mai bune reviste din domeniu, pe care le ofer studenţilor fără nicio reţinere, dar majoritatea se supără că le dai de lucru.

Le-am explicat şi le voi explica până vor înţelege că, în ziua de azi, dacă vrei să fii bun în ştiinţele sociale trebuie să cunoşti limba engleza. Nu trebuie să iubeşti cultura anglo-americană, trebuie doar să poţi citi şi înţelege textele scrise în limba engleză, aşa cum autorii români ale căror nume sunt acum purtate de universităţi şi institute de cercetare au învăţat la vremea lor franceza sau germana pentru a putea excela în domeniile lor.

Tristul adevăr e că în limba română se publică puţin şi prost iar cărţile străine traduse la noi sunt de cele mai multe ori vechi sau marginale. În plus, noi suferim de un păcat capital: de prea multe ori, dacă ai citit o carte românească pe o anumită temă, poţi avea senzaţia că le-ai citit pe toate, deoarece autorii nu se jenează să “împrumute” paragrafe întregi din lucrările altora. În mod normal un astfel de comportament ar trebui să fie sancţionat sever, însă la noi nu numai că nu eşti pedepsit, dar chiar poţi face o carieră frumoasă.

Vă dau un singur exemplu. Expresia cheie căutată a fost: “Limbajul este unul dintre mijloacele cele mai specific umane, cel mai frecvent folosit în comunicarea interumană”. Aceasta apare, în formă cvasi-identică, în următoarele lucrări româneşti disponibile online:

1. Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei (probabil sursa)

2. Ruxandra Rascanu, Psihologie si comunicare

3. Olteanu Gabriel Ion şi colab., Ascultarea persoanelor în cadrul anchetei judiciare (volum elaborat pe baza unui proiect CNSIS)

4. Lavinia Maria Pruteanu, Locul afectivităţii în structura personalităţii adolescentului (teză de doctorat)

E clar că acest exemplu nu e cel mai grav posibil. Însă mi-au trebuit doar cinci minute ca să găsesc similitudinile de mai sus. Vă daţi seama ce situaţie groaznică ar descoperi un studiu sistematic!

Concluziile se impun de la sine.

Disputa manualelor

Afirmaţiile ministrului Funeriu despre manualele somnifer au stârnit discuţii aprinse. Majoritatea dezbaterilor pe care le-am urmărit au păcătuit însă prin acordarea unei importanţe exagerate manualelor. Nu spun că manualele sunt lipsite de importanţă, dar trebuie să subliniez clar că rolul principal este jucat de profesor. Până la urmă, un manual prost nu afectează elevii decât dacă profesorul e slab. Un profesor bun nu se raportează la manual ca preotul la Biblie, oferind elevului informaţii şi surse de informare care compensează neajunsurile acestuia şi îl ajută să înţeleagă că manualul este departe de a fi sursa unică şi ultimă a cunoaşterii.  Un profesor slab, care se bazează prea mult sau exclusiv pe manual, va ucide rapid şi sigur setea de cunoaştere a copilului.  Chiar şi a studenţilor. Câţi studenţi nu îşi dispreţuiesc profesorii care le dictează dintr-un curs iar apoi, în stil medieval, vor reproduceri exacte la examen!

Tocmai de aceea, mi-ar plăcea ca eforturile Ministerului Educaţiei să fie concentrate în primul rând pe calitatea profesorilor şi abia în secundar pe cea a manualelor.  Mi-aş dori ca ministerul să depună eforturi serioase pentru: (1) atragerea unor oameni talentaţi în sistemul educaţional  (salarii motivante,  recompensarea prioritară a performanţei, regândirea fundamentală a sistemului de pregătire psiho-pedagogică a profesorilor etc.; (2) eliminarea din sistem a celor care nu se ridică la înălţimea profesiei (profesorii care se comportă abuziv la ore să fie sancţionaţi drastic nu doar atenţionaţi sau mustraţi, politicul să nu-şi mai bage coada în sistem etc.)

De altfel, pe termen lung, nu vad cu ochi prea buni evoluţia manualelor tradiţionale.  De ce să te bazezi pe produsul a 3-4 specialişti când în prezent există instrumentele necesare pentru generarea unui conţinut de calitate pe baza contribuţiei unui număr indefinit de persoane calificate? De ce să te bazezi pe hârtie tipărită, costisitoare şi limitată ca potenţial de comunicare când te poţi folosi de instrumente electronice ieftine şi cu potenţial educativ mult mai ridicat?

Omul cu statistici

Hans Rosling a revenit anul acesta la TED cu o nouă prezentare de genul celor care l-au consacrat deja.  Mi-a atras atenţia o constatare care nu poate decât să te pună pe gânduri: viziunea asupra lumii pe care profesorii o transmit elevilor si studenţilor corespunde nu realităţii contemporane ci realităţii din vremea când profesorii erau la şcoală. 

Orientare în carieră de la 7 ani

Britanicii au pus la un punct program prin care elevii să beneficieze de sfaturi privind orientarea în carieră încă de la vârsta de 7 ani. Copii vor primi informaţii relevante pe internet, vor avea ocazia să viziteze universităţi, vor discuta cu mentori etc., totul cu scopul de a face o alegere cât mai informată  (detalii aici). 

Deşi Reuters a inclus ştirea la categoria oddly enough, cred că este o idee foarte bună.  Mie mi-ar fi prins foarte bine ca la 14 ani să nu aleg la plezneală ci să fie cineva informat care mă ajute să-mi fac o idee cât de cât clară asupra opţiunilor pe care le am la dispoziţie. Retrospectiv privind, sfaturile pe care le-am primit atunci au fost extrem de proaste. Deşi eram cel mai bun la matematică şi fizică şi citisem din biblioteca şcolii cam tot ce puteam citi la vârsta mea, am fost orientat spre liceul de chimie. Eu vroiam să merg la cel mai bun liceu din oraş, dar mi s-a spus că sunt şanse mici să reuşesc acolo şi, apoi, dacă nu merg la facultate rămân fără meserie şi la revedere. Mai bine operator chimist. Până la urmă am ales finanţe-contabilitate unde, deşi concurenţa a fost mare, am intrat cu a doua medie pe liceu. Specializarea asta mi-a displăcut atât de mult încât, începând cu a X-a, am participat în fiecare an la fazele naţionale ale unor olimpiade şcolare tocmai ca să scap disciplinele de specialitate. Ca olimpic naţional câştigam aproape un trimestru de libertate, deoarece profesorii erau foarte lejeri şi îţi permiteau să te pregăteşti în primul rând pentru această competiţie.  Nu mă dau în vânt după raţionamentele de tipul “ce-ar fi fost dacă…”, dar e clar că nişte sfaturi mai bune nu mi-ar fi stricat deloc. Cred că mulţi alţi români au trecut şi trec prin astfel de situaţii.

Implicarea părinţilor în educarea copiilor

Sunt convins că educaţia din România suferă şi din cauza dezinteresului manifestat de mulţi părinţi. În loc să se preocupe intens de  educarea copiilor, să-i ajute şi să-i stimuleze, părinţii au de multe ori o atitudine neglijentă, dacă nu chiar negativă.  Această situaţie este cu atât mai deplorabilă cu cât, în condiţiile în care calitatea şi motivaţia profesorilor scad continuu, influenţa parentală ar putea reprezenta un factor compensator semnificativ. 

Şi totuşi, un studiu recent mă contrazice, cel puţin parţial. O sinteză publicată în Review of Educational Research a analizat 20 de studii asupra relaţiei dintre implicarea părinţilor şi performanţa şcolară şi a ajuns la concluzia că ”the effect of parent involvement on achievement was negligible to nonexistent, except among the youngest students” (Patall, Copper şi Robinson, 2008, p. 1094). O explicaţie plauzibilă ar fi că efectul este mediat de cunoştinţele şi abilităţile părinţilor. Degeaba încerci să-ţi ajuţi copilul la o temă de matematică mai dificilă dacă nu cunoşti această disciplină. 

Pentru România, acest rezultat nu este în măsură să genereze optimism, dar ne poate ajuta să înţelegem mai bine de ce ţările dezvoltate să străduiesc aproape obsesiv să investească în calitatea pregătirii profesorilor.

Efectele pe termen lung ale educaţiei naţionale

Profesorul Edward Glaeser, de la Harvard University are nişte cercetări foarte interesante pe tema efectelor pe termen lung ale investiţiilor naţionale în educaţie. Mai exact, analizele sale demonstrează că problemele economice pe care Argentina le întâmpină în prezent sunt consecinţa unor investiţii slabe în educaţie în urmă cu 100 de ani. O prezentare scurtă şi interesantă a acestei idei o găsiţi aici, iar o lucrare mai elaborată aici.

Cercetările lui Glaeser au implicaţii extrem de interesante. De pildă, pentru a înţelege situaţia economică actuală a României, nu ar fi suficient să ne raportăm la îndoctrinarea comunistă sau la pseudo-reformele contemporane. Dimpotrivă, trebuie să luăm în calcul şi statutul educației în România sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX.  Din păcate, ţara noastră nu se numără printre cele 138 de ţări din baza de date pe care a folosit-o profesorul american. Totuşi, ştim că în acea perioadă învăţământul românesc era într-o stare deplorabilă, mai mult de 80% din populaţia rurală fiind analfabetă (detalii aici).  Pe de altă parte, Finlanda, o ţară cu o situaţie economică de invidiat, şi pe care o lăudam de curând pentru reformele din anii ‘70, stătea foarte bine cu învăţământul şi la începutul secolul trecut, având o rată a alfabetizării ce se apropia de rata analfabetismului din România (detalii aici).

Laptopuri pentru elevi

Uruguay (o ţară cu aproximativ acelaşi PIB/cap de locuitor ca România) a devenit prima ţară din lume care oferă laptopuri pentru toţi elevii din şcoala primară. Costul este de 260 de dolari pe elev, incluzând şi conexiunea la internet. Acum câteva luni vorbeam despre un program similar al norvegienilor. Diferenţa e că norvegienii îşi permiteau echipamente şi programe scumpe pe când uruguaienii lucrează cu aşa zisele laptopuri de 100 de dolari, care merg pe Linux. Detalii găsiţi aici.

În principiu, cred că o astfel de măsură ar avea efecte pozitive şi în România, mai ales pentru şcolile din oraşele mici şi din mediul rural. Însă, pentru a fi cu adevărat eficientă, ar trebui investit masiv şi în pregătirea profesorilor. Degeaba cumperi calculatoare şi conexiune la internet dacă profesorii nu ştiu cum să le exploateze potenţialul. În plus, la noi există şi o problemă de atitudine. Nu cunosc studii serioase pe această temă, dar pe baza propriei experienţe cu profesorii pot să spun că cei care percep accesul la internet ca periculos şi ameninţător sunt mult mai mulţi decât cei care percep internetul ca o mare oportunitate de a îmbunătăţi actul educaţional.

There will be blood

Două ştiri în aparenţă fără nicio legătură între ele: (1) Universitatea „Spiru Haret“ din Bucureşti şi Universitatea „Petre Andrei“ din Iaşi sunt puse pe “lista neagră” a ministerului educaţiei şi (2) Universitatea Bucureşti este în pragul falimentului.  Prima este explicată prin curajul care i-a cuprins brusc şi inexplicabil pe cei de la minister iar a doua ca o consecinţă a salariilor uriaşe şi nejustificate ale profesorilor.

Întrebarea cheie este de ce acum? Cele două universităţi funcţionează aşa cum funcţionează de ani de zile. De ce nu s-au luat măsuri până acum? Nişte oameni care doresc cu adevărat reforma sistemului universitar românesc ar fi trecut la acţiune mult mai repede.  Nu cred că aici este vorba de reformă ci de lupta pentru supravieţuire şi cred că prima ştire este legată intrinsec de a doua.

Să mă explic. E clar că multe universităţi private funcţionează pe post de SRL-uri gen “facultate doar cu buletinul”. Însă mulţi dintre cei care se arată oripilaţi de această practică cinică şi penală uită să precizeze că acelaşi principiu ghidează şi activitatea multor universităţi de stat prestigioase care depind la fel de mult de taxele plătite de studenţi, s-au extins pantagruelic prin tot felul de cătune şi au făcut masiv rabat de la calitate.  Practic, vorbim de carnasiere care se luptă pe aceeaşi nişă ecologică, cu aproximativ aceleaşi metode. Până acum n-au fost probleme pentru că erau o grămadă doritori dispuşi să achite sume modice pentru o simplă diplomă sau o sumă ceva mai piperată pentru o diplomă cu pretenţii.  După ce a intervenit criza economică prada a devenit mai puţin accesibilă şi au început să apară probleme în paradis.  Însă crizele economice vin şi trec, nu reprezintă un motiv suficient pentru eliminarea concurenţei la vârful lanţului trofic. Adevărata problemă este că, începând din acest an, criza economică se intersectează cu o altă criză, mult mai gravă: criza demografică.  Dacă în 1990 în România erau 1.800.000 de copii între 0 şi 4 ani, în 2006 cifra se reduce drastic la  1.060.000.  Situaţia este similară şi în cadrul categoriilor 5-9 şi 10-14 ani ( vezi Anuarul Statistic pe 2007).  Copii născuţi după ce s-a dat liber la avorturi au ajuns la vârsta la care trebuie să aleagă o universitate. Ei sunt cu sute de mii mai puţini decât copii născuţi în perioada ceauşistă. În aceste condiţii e clar că lupta pentru supravieţuire nu poate decât să devină acerbă. S-au dus vremurile când fiecare putea să-şi ronţăie în tihnă propria bucată de carne. Acum toţi se vor bate pentru aceeaşi halcă. There will be blood.

Iată de ce cred că ideea de reformă are doar o valoare instrumentală în această ecuaţie şi nu constituie un scop în sine.  Totuşi, mă bucur că măcar ineluctabilitatea sociologică va contribui la igienizarea parţială a morbidei noastre faune academice.

Cu cine votăm?

Voi descrie foarte pe scurt un experiment interesant la care am lucrat de curând.

Mă interesează în ce măsură tinerii români sunt influenţaţi de ideologia naţional comunistă. Într-un studiu recent le-am cerut unor studenţi născuţi după  1987 (deci care aveau maxim doi ani la revoluţie) să voteze unul din doi indivizi a căror feţe erau afişate pe un monitor timp de 100 de milisecunde. Fiecare pereche de feţe era compusă dintr-o fotografie originală, reprezentând un bărbat oarecare şi o altă fotografie care prezenta o faţă compozită ce avea 50% din trăsăturile feţei originale şi 50% din trăsăturile feţei lui Nicolae Ceauşescu (vezi, de exemplu,  figura de mai jos; în stânga e faţa origină, în dreapta faţa compusă cu ajutorul programului de morphing). Experimentul a randomizat plasarea fotografiilor, la fiecare sarcină.

Deci participanţii au fost forţaţi să decidă pe baza unei informaţii  minimale, experimentul dorind eliminarea unei decizii gândite şi obţinerea unui răspuns “instinctual” (vezi aici detalii despre procedură). Din cele 270 de voturi exprimate de participanţi, 165 au fost pentru feţele compozite, ceea ce e mult peste un răspuns la întâmplare  (p = 0.0003). Cu alte cuvinte, studenţii români cu expunere quasi-nulă la regimul comunist au demonstrat o preferinţă automată pentru un dictator extrem de urât de către români la vremea lui. Mai trebuie să spun că analizele au exclus posibilitatea ca rezultatele să fie influenţate de efectul simplei expuneri si că rezultatele a 3 participanţi cărora li s-a părut că-l văd pe Ceauşescu au fost scoase din calcul.

Rezultat este extrem de interesant, dar cum se explică? Nu vreau să dau prea multe detalii, întrucât mai adun date şi am luni bune de lucru la scrierea articolului. Spun doar atât: după experiment am pus nişte întrebări studenţilor pentru a vedea cam ce au aflat şi pe ce canale au aflat despre comunism şi Ceauşescu. Spre surprinderea mea, mi s-a relatat că există familii care au acasă fotografia lui Ceauşescu şi îl vorbesc foarte de bine copiilor. Deci nu trebuie sa căutăm prea departe.