Un fost coleg de la Institut mi-a solicitat un foarte scurt material despre conflictul din 1990 de la Târgu Mureş. Redau textul si aici.
Conflictul inter-etnic din martie 1990 de la Târgu Mureş surprinde prin două caracteristici în aparenţă paradoxale: (1) s-a declanşat când nu trebuia să se declanşeze, adică la foarte puţin timp după entuziasmul general din decembrie 1989, când românii şi maghiarii din oraş păreau că sunt ca fraţii; (2) în mod similar celorlalte episoade de violenţă socială din România post-ceauşistă, s-a aplanat când nu trebuia să se aplaneze, adică pe fondul agravării situaţiei economice din România. Cum putem explica aceste particularităţi ale sale? În ultimii zece ani am testat mai multe teorii ale conflictelor intergrupale pentru a răspunde la această întrebare. Trebuie să recunosc că nu îmi este uşor să concentrez numeroasele studii în o mie de cuvinte. Voi fi nevoit să elimin multe teorii interesante, să le simplific mult pe cele selectate şi să recurg cu zgârcenie la explicaţii lămuritoare şi exemple ilustrative. Oricum, voi căuta să fiu cât mai clar posibil în descrierea celor două interesante abordări – demografică şi psihosocială – pe care am ales să le prezint.
I. Conform teoriei surplusului de tineri, cu cât proporţia relativă a tinerilor într-o populaţie este mai mare, cu atât creşte şi probabilitatea izbucnirii unor conflicte violente. De exemplu, când Irakul a atacat Kuweitul în 1990 raportul demografic al atacatorilor era de 110 de bărbaţi între 15 şi 29 de ani la 100 de bărbaţi peste 30 de ani, dar o ţară paşnică precum Suedia are un raport de 35/100, departe de pragul critic de 60/100. Printre altele, această teorie a prezis cu succes pacificarea situaţiei din Irlanda, pe fondul îmbătrânirii populaţiei.
Motivul pentru care abordarea surplusului mi-a atras atenţia în timp ce studiam conflictul din martie 1990 se datorează unui fapt istoric bine cunoscut: la 1 octombrie 1966 Ceauşescu semna celebrul decret 770, care interzicea avorturile şi avea să ducă la dublarea natalităţii într-un singur an. Să fi declanşat atunci dictatorul un val demografic care va conduce, două decenii mai târziu, la declanşarea unor mişcări sociale violente? Faptul că majoritatea „decreţeilor” au intrat pe piaţa maritală în ultimii ani ai regimului comunist face un răspuns pozitiv foarte tentant. Atractivitatea acestei abordări este sporită şi de o altă constatare: răsturnarea dictaturii ceauşiste a deschis tinerilor nemulţumiţi posibilitatea de a părăsi ţara în căutarea unui trai mai bun, iar plecarea lor ar fi putut reduce probabilitatea izbucnirii unor noi conflicte sociale prin scăderea presiunii competiţionale. Un studiu din 2005 al Organizaţiei Internaţionale pentru Migrare estima că numărul emigranţilor români reprezintă 10% din populaţia adultă, iar emigrantul tipic este de sex masculin şi are între 15 şi 44 de ani.
Cu alte cuvinte, creşterea şi descreşterea populaţiei tinere, pe de o parte ca urmare a decretului 770, iar pe de altă parte ca urmare a emigrării masive în perioada de tranziţie, ar putea explica nu numai de ce am avut o serie de conflicte sociale violente la începutul anilor ’90 dar şi de ce, ulterior, numărul şi intensitatea acestora a scăzut considerabil, deşi criza socio-economică s-a adâncit. Aşa să stea lucrurile? Calculele matematice nu sunt încurajatoare deoarece, oricum am operaţionaliza surplusul de tineri, ne plasăm sub pragul critic (în formula prezentată mai sus, este vorba de 45/100). După cum observau şi alţi specialişti, efectele decretului nu au fost suficient de mari pentru a stopa procesul de îmbătrânire a populaţiei din România.
Adepţii teoriei surplusului de tineri susţin că, atunci când conflictele violente se produc într-o populaţie relativ îmbătrânită, e posibil ca un subgrup semnificativ din punct de vedere numeric să facă excepţie de la regulă şi să explice situaţia. În cazul nostru, singurul grup etnic care are un surplus de tineri sunt rromii. Însă mi se pare absurd să atribuim violenţele din martie 1990 acestei categorii sociale marginalizate, chiar dacă cele mai multe sentinţe pentru violenţele din acele zile au fost împotriva unor rromi şi chiar dacă, după cum am observat într-un studiu asupra memoriei colective a acelor evenimente, motivul implicării rromilor apare frecvent în relatările târgumureşenilor. Mai degrabă aş opta pentru o abordare mai complexă, care concepe tensiunea socială ca produs al interacţiunii dintre constrângerile demografice şi economice, şi ia în calcul rolul „supapelor” de eliberare a tensiunii.
II. Conform celei de-a doua abordări, dinamica relaţiilor inter-etnice româno maghiare este explicată de trei factori: (1) ideologia naţional comunistă, care a jucat un rol pregătitor, (2) căderea dictaturii comuniste şi comportamentul iresponsabil al elitelor locale, care au jucat un rol declanşator şi (3) orientarea pro-occidentală, care a jucat un rol dezamorsant.
1. Ideologia naţional comunistă. Trebuie să observăm că violenţele sociale care au marcat România post-ceauşistă nu au fost aleatorii ci au vizat tocmai categoriile sociale folosite de ideologia naţional comunistă ca ţinte false pentru deturnarea nemulţumirilor populare cauzate de eşecurile economice ale dictaturii ceauşiste. Puternicul aparat propagandistic comunist s-a folosit atât de „duşmani interni”, adică de intelectuali, cât şi de „duşmani externi”, adică de maghiari. Primii erau acuzaţi că subminează din interior eforturile clasei muncitoreşti de construire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate (vezi tragi-comicul proces al meditaţiei transcendentale, care a distrus vieţile multor cercetători şi a condus la desfiinţarea psihologiei) iar ultimii că puseseră gând rău Transilvaniei (vezi conflictul diplomatic româno-maghiar din anii ’80, când au apărut numeroase cărţi „istorice” care au inflamat spiritele de ambele părţi, dar s-a ajuns şi la expulzări diplomatice).
2. Căderea dictaturii comuniste şi comportamentul iresponsabil al elitelor. După zeci de ani de resemnare, răsturnarea lui Ceauşescu prin forţa maselor le-a conferit românilor sentimentul puterii. Din punct de vedere psihologic, puterea este asociată acţiunii, reducând considerabil distanţa dintre gând şi faptă. În plus, eliminarea dictaturii ceauşiste a intensificat percepţia că lucruri considerate până atunci neverosimile erau, de fapt, posibile şi chiar probabile. Dacă regimul aparent de nezdruncinat al lui Ceauşescu căzuse, de ce n-ar fi fost posibil ca şi ungurii să pună mâna pe Transilvania? Într-o exprimare mai plastică, e posibil ca temperatura principalelor temeri cultivate de regimul comunist să fi crescut considerabil imediat după prăbuşirea acestuia. Şi să nu uităm nici de faptul că oamenii sunt mai susceptibili la tentativele de persuasiune şi incitare în astfel de perioade tulburi, stresul reducându-le simţul controlului şi determinându-i să se bazeze pe o gândire simplistă. În astfel de condiţii, gestiunea situaţiilor tensionate depinde în mod fundamental de comportamentul elitelor. Din păcate, aici a fost punctul slab al întregii poveşti: în loc să adopte o atitudine calmă şi conciliantă, elitele locale au inflamat spiritele printr-o comunicare socială părtinitoare şi dăunătoare, după cum au demonstrat o serie de studii ştiinţifice.
3. Orientarea pro-occidentală. Dacă ideologia naţional comunistă i-a încurajat pe români să privească spre un trecut glorios în care maghiarii erau inamici, în perioada de tranziţie ei (re)descoperit alternativa orientării spre un viitor euro-atlantic sigur şi prosper, în care maghiarii sunt aliaţi. Într-adevăr, în România, opinia publică a trecut rapid de la atitudini izolaţioniste şi autarhiste puternice la atitudini extrem de pozitive faţă de integrarea euro-atlantică, cu consecinţe pozitive pentru relaţiile inter-etnice. Conform teoriei identităţii sociale, când statutul grupului tău este scăzut e normal să te foloseşti de alte surse de mândrie pentru a repara situaţia. Ajutorul poate veni atât dinspre identităţi subordonate celei naţionale (aşa putem explica refugiul multor conaţionali în identităţi regionale) cât şi dinspre identităţi supraordonate, cum e cea europeană. Cu cât condiţiile socio-economice sunt mai negative, cu atât tendinţa identificării cu categorii sociale valorizate pozitiv va fi mai intensă, iar acest proces va duce, în timp, la asimilarea valorilor şi credinţelor asociate respectivelor categorii. Cum identitatea europeană este sinonimă cu toleranţa şi înţelegerea faţă de grupurile minoritare, consecinţele în plan inter-etnic nu pot fi decât pozitive.
Vasile Cernat's Blog 